Interviu

Marea Unire, Centenarul şi închisorile comuniste de la minele Baia-Sprie, Cavnic, Nistru

Dialog cu Constantin Buchet, preşedintele CNSAS 

Constantin Buchet, preşedinte al Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), a fost prezent în Baia-Sprie la lansarea Centrului de documentare „Martirii crezului”, dedicat martirilor închisorilor comuniste. Fiind băiesprian, am purtat acest dialog ca între conorăşeni. (Marian Ilea)

 

Marian Ilea: Marea Unire este, poate, singurul proiect de ţară pe care l-a avut România. Pregătirea acestui proiect începe de prin 1870 şi se configurează în 1918.

Constantin Buchet: Problema este, cel puţin în optica mea, că proiectele de ţară ale românilor transilvăneni şi bănăţeni s-au conjugat cu cele ale elitei politice, culturale, intelectuale din vechiul Regat. Am avut Pronunciamentul de la Blaj, care venea pe filiera acelei mişcări petiţionale a Supplex Libellus Valachorum, adică pentru drepturi politice, civice. Mişcarea memorandistă, datorită faptului că a încercat să aibă aceeaşi egalizare, pe dreptul ginţilor, a generat o reacţie a autorităţilor de la Budapesta.

În acest context aş vedea eu, nu o pluralitate de proiecte de ţară, de Românie unificată, ci această convergenţă, care a fost extraordinară.

Marian Ilea: Erau personalităţi ale locului care munceau pentru acest proiect de ţară, fiecare în felul lui, dincolo de elita politică, conceptele, felul în care trebuia să te duci la Franz Joseph, trebuia să susţii puncte de vedere, trebuia să vorbească George Pop de Băseşti etc. Este un caz aici în Maramureş, formidabil, stomatologul Gheorghe Bilaşcu, cel care e, de fapt, părintele stomatologiei româneşti, care a ajuns apoi decanul Facultăţii de Stomatologie din Cluj, dar el a studiat la Budapesta şi a început să pună dinţi ungurilor şi să le ia banii, cum era şi normal. Dar făcând bani prin munca lui, el cumpără case în Budapesta şi, la un moment dat, are vreo două străzi care devin segment transilvănean. Deci, fiecare vine şi munceşte, din punctul lui de vedere. Vasile Lucaciu, pe proiectul acesta de ţară, ajunge, la un moment dat, consilierul principal al Papei, la Vatican.

Constantin Buchet: Şi a fost exponentul unei diplomaţii a Unirii. S-a întâlnit cu Wilson şi a schimbat percepţia în ceea ce priveşte acea teză a stabilităţii geopolitice a Europei Centrale, pe care diplomaţia americană şi unii diplomaţi mergeau foarte mult şi era în contrast cu acel summum de naţiuni mici, dar care vor fi rivale. Şi vor genera instabilitate. Şi iată că părintele Lucaciu, Leul din Şişeşti, a pledat această cauză chiar în faţa preşedintelui Wilson.

Marian Ilea: Şi aici e interesant de văzut cine l-a dus, pentru că a fost un băimărean la mijloc. L-a dus Barbul, cel care a fost primul ministru al agriculturii post-Unire, timp de trei luni şi după aceea a făcut diplomaţie în SUA, fiind stabilit acolo. Vasile Lucaciu nu forţează, pentru că nu puteai să forţezi la Vatican nimic, dar îl determină pe papă să recunoască Unirea în 28 decembie 1918, unilateral, în aşa fel încât această recunoaştere a Vaticanului se duce la Trianon.

Constantin Buchet: Profesorul Ion Dimitriu Snagov a găsit documente şi tocmai că a fost un principiu al dominoului, lumea catolică, suveranitate apostolico-temporală, ca să spun aşa.

Marian Ilea: Lucaciu, în această perioadă, face naveta la Vatican, după care îl angajează pe fiul său, Epaninonda Lucaciu. Toate documentele în privinţa acestui subiect se află în arhivele secrete ale Vaticanului. Fiecare personalitate, începând de la Vasile Lucaciu, George Pop de Băseşti, Iuliu Maniu, fiecare adaugă plus valoare la acest proiect de ţară, care după aceea merită, de fapt, încrederea întregii naţiuni, se configurează şi se concretizează la 1 decembrie 1918. Generaţia tinerilor care au înfăptuit Unirea la Aba Iulia ştiau că nu s-a petrecut în unanimitate, decât la vedere. În ultima noapte a discuţiilor de la  Cazino, Iuliu Maniu a fost pus la colţ de social-democraţii români, care erau cumpăraţi de unguri. Generaţia de mijloc dorea o Transilvanie liberă, iar Partidul Naţional Român dorea unirea de urgenţă. Sigur, cu temporizări, în trei luni, în cinci luni etc. George Pop de Băseşti a plecat (la Alba Iulia, n.r.) fără să fie chemat, pentru că nu-l chemase nimeni, el avea 83 de ani, predase ştafeta generaţiei tinere în PNR, dar el totuşi se duce să vadă Unirea şi, când ajunge acolo, dimineaţa, urma să se citească proclamaţia Unirii dar în dimineaţa de 1 decembrie vine peste el Iuliu Maniu. Şi aici e o chestie „românească” ce merită amintită. Maniu cu grupul lui erau cazaţi la hotelurile care în Alba Iulia aveau căldură. George Pop de Băseşti doarme într-o cameră îngheţată, pentru că nu era aşteptat. Nu mai rămăseseră camere. Sigur că s-a aflat că e acolo şi Maniu a venit peste el – „haide că e nenorocire la cazinou”. El a venit şi a ţinut un discurs fenomenal. S-a făcut linişte şi el a spus că de 70 de ani luptă pentru această zi. „Dacă ziua asta nu înseamnă Unirea aici şi acum, înseamnă că am luptat degeaba şi am trăit degeaba”, a spus. Şi a plecat. În zece minute, toată lumea era de acord. Era vorba de acest proiect de ţară pe care-l lansase George Pop de Băseşti.

Constantin Buchet: Dar au fost de acord şi social-democraţii, Consiliul Naţional Român Central, să spunem, forma de negociere cu partea maghiară, au fost favorabili cu această idee, să spunem, de unire cu vechiul Regat. Adică, până la urmă, s-au reglat, sigur că au fost mai multe păreri, dar s-a omogenizat perspectiva.

Marian Ilea: Atunci am avut lideri şi unul a fost chiar George Pop de Băseşti, care a împins lucrurile până s-a realizat ceea ce, ca proiect de ţară, e un lucru foarte bun pentru România. Dar lucrurile bune făcute în ţara asta nu rămân nepedepsite. Generaţia care a înfăptuit Unirea, în afară de liderii în vârstă – George Pop de Băseşti care a murit la două luni după unire, ajung să guste din  venirea stalinismului şi, după aceea, din ceea ce era pregătit ca pedeapsă, ca penitenţă, pentru valorile acestei naţiuni. Începând de la Iuliu Maniu, toţi ajung în puşcăriile comuniste, devin deţinuţi politici.

Constantin Buchet: Nici nu mă miră acest tablou, fiindcă, practic, cine a generat această percepţie şi diabolizarea imaginii lui Maniu, a celorlalţi, care erau din lumea intelectualităţii satelor: Internaţionala a treia, care spunea că România este o creaţie monstruoasă a marilor puteri, un stat artificial. Sigur, era altă şi altă inginerie socială: distrugerea oponentului politic, distrugerea unei clase, a unei elite, nu numai politice, ci şi culturale, educaţionale, confesionale, şi atunci, sigur, sovietizarea putea să fie un proiect reuşit.

Marian Ilea: Într-o singură noapte, Stalin face acest proiect de ţară pentru România pe 150 de ani. Chiar am publicat documentul şi harta pe care el a desenat-o, cum trebuia împărţită România. Zona de vecinătate cu Bulgaria mergea către bulgari, zona de Moldova către Ucraina şi zona Transilvaniei, era împărţită în două: culoar între Bulgaria ca element slav şi Polonia şi partea cealaltă către Ungaria.

Constantin Buchet: Asta e o schemă care a prins foarte bine comportamentul politic, dar şi mentalitatea, schiţa de proiect, şi atunci nici nu ne mirăm că în această elită şi chiar în mişcarea de stânga cu social-democraţia apar şi deţinuţi contra-revoluţionari, apar şi social-democraţi de dreapta sau social-fascişti. Termenul de fascişti, care aveau accepţie şi conotaţie eminamente negativă. Practic, până la urmă, era cronica unei morţi civile anunţate.

Marian Ilea: Să venim înspre spaţiile carcerale staliniste la minele din Baia-Sprie, Cavnic, Nistru.

Constatin Buchet: E un spaţiu carceral mai puţin cunoscut, dar pe care trebuie să-l cuplăm cu acel filon de istorie orală. Aici era colonie de muncă, iar noi încercăm să venim cu elemente concrete care arată mecanismele terorii, adică faptul că, până la urmă, există componenta politică, componenta de agitatori politici revoluţionari care încearcă să practice reeducare. Fiindcă aici a fost un nucleu de deţinuţi din şcoala lui Eugen Ţurcan, dar care n-a putut să implementeze acest mecanism de demascare internă, adică să spui cine comenteză politic, şi demascare externă, adică să-i spui pe cei din exterior, din familia ta, din prietenii tăi.

Marian Ilea: Nu le-a mers nici cu spărgătorii de greva foamei, de unde au încercat să racoleze astfel de personaje. Au găsit unul, dar care a murit pe galerie în ziua următoare, după un accident. S-a şi perpetuat, imediat, pedeapsa divină pentru măgăria pe care dorea el s-o facă şi n-au mai apărut spărgători de grevă care să vină cu mâncarea, să le spună: „băi, ce bună-i mâncarea”. Aveau un program de tipul ăsta: vă plimbaţi, mâncaţi, le spuneţi „plecaţi, bă, şi luaţi şi voi, de ce sunteţi fraieri”, n-a ţinut figura.

Constantin Buchet: Mecanismele de solidaritate ale deţinuţilor…

Marian Ilea: Au fost absolut incredibile aici.

Constantin Buchet: Nu s-a putut dezvolta o reţea informativă în rândul deţinuţilor contrarevoluţionari. Sunt aceste rapoarte care-mi arată, până la urmă, gestul sublim de rezistenţă şi eşecul despre care vorbeam, al unui proiect al reeducării de tipul „omul nou”, şi eşecul agitatorilor. Adică a fost o solidaritate fantastică pe care noi trebuie să o cunoaştem şi, sigur, nu să o transpunem în zilele noastre, dar să o facem cunoscută. Vorbea cineva despre cazul acelei doamne de la Oradea care era închisă pentru că a spus un banc. Sau a spus că aştepta americanii. E bine ca tinerii de acum să cunoască spiritul civic, să afle că pentru un banc cu Stalin, pentru „vin americanii”, pentru o glumă nevinovată la adresa conducerii de partid şi de stat puteai să primeşti 8-9 ani de închisoare, de temniţă grea.

Marian Ilea: Şi după aceea, post-puşcărie, toată viaţa ta era pusă la index.

Constantin Buchet: Da, să fii stigmatizat, nu numai tu, ci şi „originea sănătoasă a copiilor tăi”, că aveai dosar. Dacă voiai să dai la o facultate ideologică – Drept, Istorie, Filosofie –, aveai acest asterix la dosar care-ţi bloca, până la urmă, o ascensiune socio-profesională. Voiai să te înscrii la un doctorat, cadrele puneau ştampila, partidul la fel.

Marian Ilea: Fără ştampila şefului organizaţiei de bază nu mergeai nicăieri. Apropo de întâlnirea de la Baia-Sprie, era un deţinut acolo care a intrat în puşcărie politică. Măgureanu Vasile, din Lăpuşel. Doi ani şi jumătate a luat pentru că în liceu, era elev la „Şincai”-ul băimărean, a spus că forţele occidentului sunt foarte bune. Era elev, dar n-a mai apucat să-şi termine liceul şi s-a dus doi ani şi jumătate la puşcărie. E foarte interesantă povestea lui, omul are 83 de ani. După ce a venit din puşcărie, cu mare greutate şi-a terminat liceul şi a făcut facultate. A fost gestionar la o cooperativă în Lăpuşel şi, la un moment dat, s-a dus să se înscrie la ASE în Bucureşti. Şi acolo i-au cerut o recomandare de la şeful organizaţiei de bază. A venit înapoi la cooperativă şi şeful organziaţiei de bază era un cetăţean analfabet, care i-a zis: „Ce recomandare, bă? Du-te fă-ţi recomandarea şi ad-o să ţi-o semnez”. A semnat-o, el a dus-o la Bucureşti şi a primit fişa de înscriere. Acolo scria, la un anumit punct, dacă ai fost condamnat. Şi el a tras o liniuţă. Zice: „dacă scriam că am fost condamnat, puteam pleca acasă”. Şi, pe parcursul facultăţii, la fiecare examen trăia emoţia mentală că dacă îl descoperă că liniuţa aia nu-i reală…

Constantin Buchet: Citind cartea domnului Diaconescu, am găsit, în dosarul de urmărire a domniei sale din ’64, o notă informativă a unui agent care spunea că la Baia-Sprie se viza o altă guvernare, poate chiar alegeri libere. Şi nu au renunţat la acel gând, al promovării unei democraţii parlamentare, care până la urmă e Piemontul democraţiei în orice stat civilizat. Vorbeaţi despre cine sunt actorii represiunii, că şi asta era o represiune, cea a dosarului de cadre. Ei, în cazul universului carceral şi al spaţiului concentraţionar de la Baia-Sprie, noi, CNSAS, trebuie să arătăm cine sunt făptuitorii. Szabo Zoltan m-a interesat, adică psihologic, mă interesează dosarul de cadre. Noi trebuie să arătăm care-i profilul acestuia, al unei bestii, cum spun foştii deţinuţi în memorialistica lor. Adică, până la urmă ăsta e un rol fundamental, să arătăm ce înseamnă libertatea cuvântului, libertatea de expresie, libertatea politică, sau de a avea o opţiune politică, de a nu-ţi lichida oponentul politic. Noi suntem datori, dumneavoastră pe linia mediatică, noi de la o administraţie publică, să spun centrală, de specialitate, e o datorie, nu numai de onoare, dar chiar corectă, până la urmă, din punct de vedere social. De exemplu mă gândeam foarte mult la dosarele acestea de probleme în minerit, unde erau planuri de muncă, planuri de urmărire, chiar şi a minerilor, fiindcă, dacă s-ar face o sinteză, o istorie a rezistenţei muncitorilor, ar fi extraordinar. Erau atâtea dosare în care erau grupuri de muncitori, organizaţii în anii ’70, ’80, dar trebuie timp, răbdare, eu aş spune că şi ăsta e un proiect de restitutio, de restituire pentru marile personalităţi.

Marian Ilea: Aşa cum spuneai şi tu, când părinţii noştri ne spuneau cum e la mină, noi respectam un fel de lege a tăcerii, foarte interesantă, pe care deţinuţii au respectat-o generaţii întregi. N-au spus nimic. Nu ştiu cât e teamă, groază şi aşa mai departe, dar a fost extrem de păguboasă pentru noi. Cel puţin eu am încercat, discutând cu toţi bătrânii care au fost în mină, să aflu câte ceva. Or, din câteva fragmenţele, nu poţi să reconstitui ce a fost acolo.

Constantin Buchet: Sunt piese de  mozaic şi nu avem o imagine globală, nu avem un tablou integral, integrat, pentru că există această reţinere. Tata îmi spunea de  politici, îmi spunea de zeghe, pentru că erau militarizaţi, ingineri, civili adică, dar erau în uniformă. Era o altă comunitate decât cea a oraşului.

Marian Ilea: Aveau, inclusiv la Baia-Sprie, zeghe pentru muncitori, ceilalţi aveau salopete, însă îi invidiau pe deţinuţi că aveau bocanci mult mai buni decât cei pe care-i primeau minerii. Minerii foloseau în interior cizme. Era şi un mic comerţ, o lume care funcţiona după nişte reguli ce nouă ni se par aberante. Şi în toată perioada aceea, e interesant şi uşor apăsător, în oraş, tinerii îşi trăiau copilăria, şi nu era atât de comunistă cum visau comuniştii.

Constantin Buchet: Dar era un univers paralel. Şi nici părinţii noştri nu ne-au arătat adevărata dimensiune. Sigur că, probabil, a fost şi o presiune psihologică apăsătoare asupra lor, văzând acele grozăvii.

Marian Ilea: Toate astea sunt, până la urmă, un mozaic, ca şi la Basilica San Marco din Veneţia, unde, dacă te uiţi la fiecare bucăţică, nu-ţi spune nimic. Dar, dacă te îndepărtezi şi vezi bucăţi mai multe, vezi despre ce e vorba. Şi cred că e o experienţă umană de neratat, din care chiar se poate învăţa. Umanitatea are de învăţat, chiar dacă, zicem noi, că oricum repetă greşelile.

Constantin Buchet: Am avut un coleg, Lucas Kaminski din Polonia, el m-a întrebat de aceste mine şi nu prea am avut informaţii, adică nu era pornit niciun proiect. Despre închisoarea de la Sighet se ştia, fiindcă s-au mai scris studii, s-a mai tradus în engleză, literatură carcerală, sigur, e un vehicul informativ şi de specialitate academică, şi, până la urmă, să fim şi într-o sincronie: ce a însemnat acest triunghi al morţii, cum s-a spus, pe marginea însemnărilor inginerului Emanoil Florian, care sunt o memoralistică de primă mână şi unde sunt tuşele şi schiţele acestui torţionar, Szabo Zoltan.

Se poate construi şi suntem datori. Întâmplarea face că eu am ajuns în vârful acestei instituţii, care are datoria legatară şi morală, dar până la urmă şi instituţională, să aplice această lege.

Marian Ilea: Până la urmă, un oraş cum e Baia-Sprie, un oraş cosmopolit, cu multe etnii care trăiesc bine-mersi, dincolo de Marea Unire şi după aia de comunism, stalinism, acest oraş a mai primit, în cadrul evoluţiei lui, un „tablou”, e obligatoriu să şi-l asume. Şi cred că abia atunci o să putem să privim ce se întâmplă cu noi. Acum nu ştim. Suntem în democraţie? Am ratat iar democraţia? Aşa cum nu ştiau în ’47-’50 cei ce-şi trăiau atunci vieţile: suntem cu americanii? Nu suntem cu ei? Dar ruşii veniseră. Lucreţiu Pătrăşcanu, de exemplu, se duce la Moscova în ’47 sau ’48 şi are întâlnirea aceea memorabilă cu Stalin. Când vine Stalin să se întâlnească cu el, Lucreţiu Pătrăşcanu cade în genunchi şi îi ia mâna lui Stalin şi i-o sărută. Şi zice „toată viaţa mi-am dorit să mă întâlnesc cu acest mare lider al lumii”. Stalin îl ridică în picioare, îl ia pe după umeri, dar Stalin îi semnase deja condamnarea. Avea un stil diabolic. Pătrăşcanu ştia şi nu i-a folosit la nimic faptul că se autoumilise.

Constantin Buchet: Apropo, de ce au fost încarceraţi: proiectul de identitate naţională nu era fezabil cu stalinismul politic. Şi, aduceţi-vă aminte, chiar ideea aceea de federaţie comunistă, toţi (care au fost implicaţi, n.r.) au fost spânzuraţi. Dacă le punem într-o matematică social-istorică, lucrurile au această consecuţie logică, dar noi trebuie s-o spunem la toată lumea şi eu îmi exprim o speranţă de bună factură că tinerii o vor asimila.

Marian Ilea: Vor asimila. Preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici spunea: ne adunăm, tot noi – şi avea un pic de tristeţe –, ne ascultăm noi pe noi şi nu vin tinerii.

Constantin Buchet: Dacă centrul e pus pe picioare, fiţi siguri că vor veni studenţi de la Cluj, de la Bucureşti, vor fi liceeni.

Marian Ilea: Aici e şi obligaţia presei. Orice întâlniri, orice înregistrări care înseamnă istorie orală trebuie mediatizate la televiziuni şi, vrei, nu vrei, intră în foarte multe case. Măcar zece minute şi încet, încet, oamenii vor reveni înspre ceva care, la ora asta, pare că nu mai interesează.

Constantin Buchet: Eu nu sunt atât de pesimist în ce priveşte tineretul studios şi, în general, în privinţa tinerilor! Adică noi, la CNSAS, avem grupe de studenţi, avem colaborări, facem simpozioane, avem parteneriate cu şcoli, vorbim etc. Şi cu inspectoratele şcolare, adică tot spectrul academic, dacă este implicat, eu cred că este o acţiune de bună factură, nu numai academică, ci şi civică.

Marian Ilea: Foarte bine, şi aici, la Baia-Sprie, ar trebui să facem acelaşi lucru.

Recomandare Literomania

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Scrie un comentariu