Cronici Nr. 196

Mrejele povestirii

Reach content for Google search „Ioana Parvulescu”, „Ioana Parvulescu prevestirea”

Vă propunem o cronică semnată de Anca-Maria Christodorescu la romanul „Prevestirea” de Ioana Pârvulescu (Humanitas, 2020). 

*

Recentul roman al Ioanei Pârvulescu, „Prevestirea”, ne poartă în mod surprinzător paşii pe tărâm biblic, pe urmele profetului Iona, cel înghiţit şi apoi miraculos restituit de un monstru marin.

Încă din pragul romanului, ca pentru a ne familiariza cu destinul care-l aşteaptă, Iona, personaj voinic şi ursuz, este asociat unor concavități îndestulate cu lichid (în ordine crescătoare): mai întâi scobind lemnul, să facă din el cupe de vin, apoi grăbindu-se spre fântâna din care scoate copilul înecat… ambele episoade fiind preludii la concavitatea cea mare care-l paşte să-l înghită, dar căreia i se substituie în ultima clipă, prin voia lui Dumnezeu, una mai benefică: „bolta hrubei”. S-au scris deja multe cronici la această carte, așa că mă voi rezuma, în principal, la două aspecte, la relațiile de dragoste și la „Epilogul” pe care recenzenții l-au cam neglijat.

În jurul personajelor romanului, o întreagă privelişte biblică se pune în mişcare şi prinde culoare, multă culoare. Avem ca punct de plecare satul Gat-Hefer, de unde, privind către miazăzi, ajungi „la Ieruşalaim sau Iafia”, aceasta din urmă fiind chiar vizibilă în zare, prin pâcla stârnită de arşiţă. Apar întinderi dogorite, terase umbrite de vegetaţie, cocoțate pe acoperişuri, popas unde se poate şi dormi şi bea un vin chihlimbariu… obiceiuri de ospeţie, fâlfâit de veşminte în tonuri calde, evocând, pentru mine, picturile murale din bisericile noastre. De fapt, e și lumea sfinţilor noştri, aşa umblau și ei prin lume, cei despre care Iacob spune: „Noi, evreii, suntem toţi rude cumva” şi atunci parcă totul se învălmăşeşte. Iar într-un asemenea decor, până şi fragmentele pe care le-aş numi „deşuchiate” îşi au poezia lor, evident tot biblică, gingaşă şi impregnată de firesc. Nu numai că nu şochează, dar sunt necesare, pentru a întregi imaginea, a reînvia acea lume sau a ne ademeni către ea.

În roman, dragostea este prezentă pe diferite paliere. Mai întâi dragostea simplă, naturală, carnală, de o spontaneitate dezarmantă, dintre Elişa şi Ruth, cea care-i deschide tânărului capitolul „urmei bărbatului în femeie”. Luminoasă, plină de speranţe, ca orice flacără cu combustibilul încă neconsumat.

Urmează dragostea dintre Iona şi Hannah, mai senzuală, din care rodeşte un Iona mititel. Dar seninul din ochii ei albaştri este mereu umbrit de plecările intempestive ale lui Iona cel ales. Iar el nu poate face altceva decât să se supună Vocii care îl cheamă. A încercat o dată să se sustragă şi a ieşit rău. Scopul vieţii lui nu e să facă fericită o femeie, Dumnezeu are alte planuri cu el. Lucrul acesta îl va înţelege mai târziu şi Sargina.

Răscolitoare – şi într-un fel condamnată – apare dragostea străveche şi tăcută dintre Iacob şi văduva lui Amithai. Numele femeii nu-l ştim, de parcă ar fi încorporat şi el în misterul venirii pe lume a lui Iona. Poate i se aplică strict eticheta de „văduvă a lui Amithai” pentru a sublinia faptul că ea şi-a nesocotit rostul pe lume: acela de a nu fi altceva decât femeia, apoi văduva lui Amithai, iar din nesocotinţa ei a ieşit alesul lui Dumnezeu. Povestea mai spune că inelul de aur cu rubin a trecut de pe arătătorul lui Iacob pe degetul ei, simbol de însoţire între cei doi, înainte de plecarea şi moartea lui Iacob. Iar ea îl va trece mai departe lui Hannah, la naşterea lui Iona cel mititel.

Când Iona şi Sargina se întâlnesc, un clocot îşi atinge apogeul. Sargina încremeneşte văzându-l atât de bun şi de frumos, vocea lui o zguduie ca un tunet. El, la rândul lui, devastat de prezenţa ei, prins într-o plasă tainică (sau mai degrabă mreajă), îi face suprema confidenţă – despre venirea lui pe lume – acestei femei pe care o vede pentru prima oară, spunându-i despre Iacob: „E tata!”. Pare aproape deplasat, dar simte că trebuie să-i jertfească totul, inclusiv o mărturisire capitală pentru el, cam periferică pentru ea. Ca întotdeauna, când iubim, vorbim prea mult.

Avem prin ei doi imaginea acelei străfulgerări în care nu crede nimeni, dar speră toată lumea, numită „dragoste la prima vedere”. Mai precis, nu crede nimeni, până n-o păţeşte. Vezi un om, se produce un fel de explozie solară orbitoare, ţi se opreşte respiraţia, dragostea se naşte în toiul acestui big-bang şi nu mai trece niciodată, nu-l mai uiţi niciodată. E absolut neesenţial dacă-l mai revezi sau nu, pentru că nu revederea, ci întipărirea contează, amprenta la sol. De-aceea aş numi-o mai degrabă „dragoste până la ultima ne-vedere”, garanţia duratei stând în însăşi durata absenţei.

Nu ştim ce va mai fi după aceea, ştim doar că tocmai atunci, acasă, departe, lui Iona i se naşte un fiu. Dacă-l va mai vedea sau nu, e greu de spus. Cum se va descurca el între cele două femei iarăşi nu ştim, pentru că romanul se încheie în modul cel mai adecvat cu putinţă, „în coadă de peşte”.

Dar cu urmaşii ce se va întâmpla ?

E bine să precizăm un lucru: ciudăţeniile, câte le avem fiecare, nu ne colorează personalitatea, ci ne verifică ereditatea. Cuvinte, gesturi, atitudini, aspect fizic despre care credem că ne aparţin în exclusivitate coboară toate, odată cu noi, parcurgând lanţul generaţiilor, din verigă în verigă. Păstrăm unele, respingem altele si, vorba lui Eminescu, „ne credem minunaţi”, unici mai ales, când de fapt nu ne înfăţişăm decât ca un ansamblu de gene, culese la întâmplare, de la un strămoş sau altul, precum spicele de pe câmp şi, la nesfârşit, aceleaşi gene se încrucişează, plămădindu-ne. Credem că totul porneşte de la noi, din adâncurile noastre, şi greşim: totul porneşte de la ei, strămoşii, din adâncurile adâncurilor, din adâncurile…lor.

Şi atunci (în „Epilog”) au loc reproduceri pe bucăţele, un simplu detaliu ne poartă cu secole în urmă: nasul lui Dvorel provine din profilul lui Esther, despre care aflasem că „era urâţică”. Există însă o scară a valorilor, deci ne ţinem de ea: ar fi păcat de supus asemenea moştenire de familie unei operaţii estetice.

Mama aproape centenară din Praga cere cu un anume umor, macabru dar sănătos, să i se ureze „moarte bună”, nu „noapte bună”, fără să ştie că reia astfel, depozitată în sângele ei, dorinţa lui Iacob exprimată la începutul romanului. Câtă dreptate aveau amândoi!

Citește și „Prevestirea” de Ioana Pârvulescu (fragment) 

Reach content for Google search „Ioana Parvulescu”, „Ioana Parvulescu prevestirea”

La Londra, Sabra Ieruşa, din Israel, citind despre Iona, constată cu o candoare total neprefăcută că în familia ei Iona era simpatizat până la obsesie, „dar nimeni nu ştia de ce”. Ştim noi! Lepădat de monstru, Iona renaşte – sub privirile inocent-admirative a doi copii străini, Ieruşa şi Dodai – ca zeu ciudat pe-un ţărm ciudat. Copiii îl ospeţesc cu midii, îl îmbracă în unicul cearșaf din bojdeuca lor, unde toţi se minunează şi se impregnează de prezenţa „zeului”, care, curând, se topeşte în zare, după ce le-a oferit copiilor doi dinți-talisman. „Nu aveau să-l mai vadă niciodată. Nu aveau să-l mai uite niciodată.” Prin ani şi secole, generaţii în şir păstrează, tenace, ecoul adorării de-atunci… şi cei doi dinţi-talisman… acum la gâtul copiilor Sabrei Ieruşa.

Undeva, la Marea Moartă, se plimbă doi tineri, unul e orb, celălalt îi conduce paşii: Abiel şi Elişa, redivivus. Îi leagă aceeaşi prietenie de la începuturi, aceeaşi solidaritate între dezmoşteniţi, împreună cu nădejdea că vremurile noi par prielnice lecuirii orbilor, mai ales când doctorul are vocea lui Iacob, sau invers, cineva neştiut din visul lui Abiel ar avea „vocea domnului doctor”, ceea ce de fapt e totuna.

La Napoli, două surori cumpără un papagal (în mod sigur descendent direct al papagalului lui Belus). Una din ele e mai frumoasă, deşi are un chip „uşor asimetric”, cealaltă are părul verde: Sargina şi Emmita. Sora cea frumoasă poartă „ciorapi de plasă”, adică ciorapi cu… mreje. Oare până la urmă Iona s-a lăsat prins şi a rămas cu ea, sau, urmând sfatul lui Iacob, a înţeles că femeia care ştie să aştepte „e mai de preţ decât mărgăritarele” şi s-a întors la Hannah? Dar ce să mai ştie Sargina cea de azi ce a făcut Sargina cea de odinioară, când poate nici aceea nu mai ştia ce face?!

Şi ce să mai spunem despre caşalotul găsit mort în ape indoneziene, după ce a înghiţit kilograme şi kilograme de hrană total „neadecvată” (plastice, sfoară, şlapi), poate chiar şi oameni, dar ei sunt mai uşor de digerat de către monştri! Înseamnă că şi unii monştri pot să reapară, asta ne place mai puţin, căci nu e spre prelungirea, ci spre pieirea noastră…

Dacă la Balzac reveneau personajele, aici revin strămoşii, uşor identificabili prin câte o trăsătură foarte discret schiţată, trimitere cu precizie de glonţ, imediat descifrabilă de cel care a urmărit cu atenţie o poveste tridimensională: x mii de ani lăţime, pe y generaţii lungime, iar înălţime… până la Dumnezeu!

Periodicitatea cu care aceste tipuri umane se reproduc ne scapă de sub control, dată fiind scurtimea vieţii şi lungimea secolelor. Atunci călăuză devine autoarea, adică purtătoarea de cuvânt a tuturor femeilor care au povestit până la ea şi pe ea trebuie s-o credem; să considerăm că Dumnezeu i-a îngăduit, odată cu omniprezenţa prin secole, şi o anume vedere de ansamblu, că stăpâneşte totalitatea unui tablou în care forfotesc generaţiile ca în Bruegel cel Bătrân personajele („Moara şi Crucea”), în timp ce noi vedem numai detaliile, abia putem cuprinde două-trei generaţii în sus şi două-trei în jos.

Păstrarea poveştii se asigură prin distribuire în diferite guri, timpuri şi locuri. Cu cât ne depărtăm de lumea lui Iona ben Amithai (sau) ben Iacob, cu atât numărul descendenţilor creşte, dar „noi toţi suntem din neamul lui”. Ca şi sfinţii de pe picturile murale din bisericile noastre.

Și iată-ne ajunși în secolul al douăzeci şi unulea.

*

O lectură corectă nu se face niciodată liniar, ci cu aller-retour, până ajungi ca paginile să-şi răspundă, să se sprijine reciproc, în ansamblul pe care-l alcătuiesc.

„Prevestirea” trebuie citită de două ori: o dată de la stânga la dreapta şi o dată de la dreapta la stânga, asta fără nicio legătură cu terenul biblic pe care ne aflăm. Afirmaţia este valabilă pentru orice entitate literară.

La prima lectură, aflăm desfăşurarea evenimentelor în ordonarea propusă de logica autorului, cu menajarea efectului de surpriză, dacă i se pare lui necesar, cu amânările voite, cu nerăbdările stârnite, cu presupuneri inedite. Iar fiecare pagină o anunţă în mod coerent pe următoarea.

La a doua lectură însă, începi să înţelegi fiecare pagină și în lumina a ceea ce încă n-a venit, pentru că ştii deja încotro, către ce liman se îndreaptă corabia narativă. Descoperi justificări și în lumina a ceea ce urmează, deja dezvăluit la prima lectură. Textul mişună de aluzii şi „prevestiri” voalate, de săgeţi aruncate către ceea ce se află mai departe şi-şi dezvăluie retrospectiv semnificaţia. Ele nu pot fi prinse, descifrate şi admirate dacă la pagina 9 nu ştii ce se va întâmpla la pagina 99. Idealul, da, ar fi ca ochiul şi mintea noastră să cuprindă simultan totul într-o vastă îmbrăţişare, într-o singură sorbire.

Ioana Pârvulescu, „Prevestirea”, Editura Humanitas, București, 2020

 

Susține Literomania

Despre autor

Anca-Maria Christodorescu

Anca-Maria Christodorescu

Anca-Maria Christodorescu, doctor în filologie, a predat la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din București, până în 2005, când s-a stabilit la Geneva. A tradus din franceză (Zola, Georges Sand, Montaigne, Martha Bibescu, Elena Văcărescu ș.a.) și are preocupări literare și lexicografice diverse. Cea mai recentă carte publicată este o antologie bilingvă (română-franceză) „Un șirag de piatră rară. «Défense et illustration de la langue»… roumaine”.

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: