Traduceri

Prietenia lui Roland Barthes

2015 a fost anul Centenarului Barthes, şi în Franţa au fost organizate multe evenimente: expoziţii, lansări de carte etc. dedicate memoriei unui scriitor şi unui teoretician care a marcat – poate fără să ştie ori fără să vrea – secolul al XX-lea. Printre cărţile apărute, pe lângă reeditări sau readuceri în prim-plan, se numără volumul evocator semnat de Antoine Compagnon, L’âge des lettres (Gallimard, 2015) – ce retrasează, pe firul vechii corespondenţe cu Barthes, un întreg parcurs formator, dar şi imaginea vie a mentorului său, Roland Barthes; sau volumul lui Philippe Sollers, L’ amitié de Roland Barthes (Seuil, 2015), care adună, alături de câteva texte mai vechi ale lui Sollers despre Barthes (plus cel nou, 2014, L’amitié/Prietenia), o serie de mici scrisori şi cărţi poştale pe care Barthes i le-a adresat, de-a lungul timpului, celui dintâi. Cele două cărţi – foarte diferite (Compagnon a preferat să scrie o naraţiune în marginea scrisorilor primite în epocă de la Barthes, fără să le publice, donându-le însă Bibliotecii Naţionale) – ne permit să ne facem o idee mai bună asupra omului Barthes, din oglinzi multiple şi deseori contrastante. Ca să fiu sinceră, aş merge mai mult pe mâna lui Compagnon, dar cartea lui Sollers ne arată şi ea – în ciuda unei megalomanii şi a unui militantism neobosit al autorului ei – un Barthes mereu gentil şi politicos, îndatoritor (şi îndatorat) lui Sollers, nevoit uneori să se justifice în faţa orgoliului rănit al celui din urmă, dar până la urmă, un Barthes de suprafaţă, laconic (scrisorile sunt mai degrabă cărţi poştale, sau mici note de informare) şi aflat destul de departe de spiritul „războinic” şi militant al mai tânărului său prieten. De citit şi de reflectat. Mai jos am tradus o secvenţă din textul din 2014, un text scris, de altfel, pe fugă şi într-un limbaj colocvial, adesea frust, dar revelator, în felul lui, pentru relaţia de prietenie dintre cei doi. (Adina Diniţoiu)

Roland Barthes și Philippe Sollers, Cerisy, iulie 1972 (foto: Stanislas Ivankow)

Ne revăd, pe Julia Kristeva şi pe mine, în curtea spitalului Pitié-Salpêtrière, după ce ne luasem rămas bun de la el (Barthes, n.m.) şi ne simţeam cu adevărat zdrobiţi de durere[1]. (…) Ea (Julia, n.m.) mi-a spus – între timp, a devenit o foarte bună psihanalistă : „În fond, s-a dus să fie alături de mama lui”. Durerea[2] din ultima perioadă a lui Barthes, când nimeni nu înţelegea, de fapt, chinul lui! În acest punct, el şi-a dat seama că fiinţa omenească e brutală, nu are imaginaţie. „Da, bine, mama dvs. a murit, şi atunci? Doar n-o s-o plângeţi la infinit”. Vreau să spun că există în privinţa morţii – a rupturii pe care o reprezintă ea în viaţa lui – lucruri absolut bulversante. Se întorcea zilnic acasă, unde îl aştepta „mariajul” cu scriitura, dar mai ales cu mama lui. Şi în acest punct, suntem ajunşi din urmă de Proust, aşa cum a fost Barthes însuşi – fiindcă pasiunea lui pentru Proust e una tardivă. Ar trebui să citim ori să recitim acest prodigios document care e cartea lui Céleste Albaret, republicată recent, intitulată Monsieur Proust, în care această tânără ţărancă intrată în serviciul lui Proust îl întreabă, într-o zi, cu inocenţă pe acesta din urmă: „Dar de ce nu v-aţi căsătorit niciodată, domnule?”. El îi răspunde: „Pentru că ar fi trebuit să găsesc o femeie care să mă înţeleagă, aşa ca mama. Ar fi trebuit să mă căsătoresc cu dvs. – Oh, domnule!”. E emoţionant.

(…) Şi în această privinţă, povestea mamei din Jurnalul de doliu – cred că e singura mărturie, cu excepţia celei a lui Proust, e cea mai impresionantă. Fantoma lui Roland părea să spună: singurul meu sprijin a murit, vreau să încep o Vita nuova ş.a.m.d. Se întâlneşte în acest punct, în mod bizar, cu Dante prin acest proiect de „viaţă nouă” pe fond de tristeţe. În acest sens, les Soirées de Paris[3] sunt, de altfel, pasionante. Nu sunt sigur că ar fi trebuit publicate Incidents/Incidente, dar a fost decizia editorului… Am văzut asta la Barthes şi în China: simţeai că era pierdut cu desăvârşire… că avea nevoie să se ancoreze în ceva. Nimic nu e mai penibil, în opinia mea, decât să trebuiască să te agăţi de sexualitate. E de preferat să începi foarte devreme mai degrabă decât să fii ajuns din urmă de înclinaţia asta puţin maniacă – totuşi, trebuie s-o numim aşa – care te face să mergi din decepţie în decepţie. (…) Barthes încearcă să reziste deci, până la capăt, în faţa spaimei de marele dezgust. Şi se înşeală, pentru că nu-şi dă seama că ceea ce a făcut el este foarte important. Are dreptate să nu ţină cont de asta, de altfel, să-şi dorească un nou început. Însă moartea veghea în preajmă. Iată de ce mi se pare sfâşietor. Fiindcă nu sunt sigur că era convins că era un foarte mare scriitor, cu o operă remarcabilă. Asta pentru că, pe de o parte, nimeni nu cred că-i spusese – şi nici nu-l citise cu adevărat –, aşa cum nu-i vorbise despre durerea lui[4], şi deci atunci când vorbeşte despre „singurătatea scriitorului” e curtenitor pentru că se referă chiar la mine, însă eu am un temperament de războinic, situaţia e cu totul diferită. De altfel, îmi accepta acest temperament, acest tempo. „A, da, Sollers, exagerează, în fine, cu Mao şi toate astea, ei, mai lăsaţi-mă!”Ar fi trebuit să rupem relaţiile de zeci de ori! Or, dimpotrivă. Cred că îi plăcea să cunoască pe cineva atât de angajat, şi nu trebuie să uităm nici că Sartre revine, la sfârşitul vieţii sale, cu eseul L’Imaginaire.

Fragment din L’amitié, 2014 – text apărut în Philippe Sollers, L’ amitié de Roland Barthes, Éditions du Seuil, Paris, 2015, 186 p.

[1] În original „chagrin” (n.m., A.D.).
[2] În original „chagrin” (n.m., A.D.).
[3] Notaţii de jurnal intim, apărute în volumul postum Incidents/Incidente, Éditions du Seuil, Paris, 1987 (n.m., A.D.).
[4] În original, din nou, „son chagrin” (n.m., A.D.).

Traducere din limba franceză de Adina Diniţoiu

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu