Ca și în alți ani, și în 2025 am încercat, prin rubrica noastră „Cartea săptămânii”, să aducem în prim-plan autori români contemporani, dar și scriitori uitați sau mai puțin cunoscuți publicului larg. Rubrica a funcționat în strânsă legătură cu celelalte direcții editoriale Literomania — cronici, interviuri, dosare tematice — contribuind, credem noi, la conturarea unui spațiu coerent de dezbatere literară. Ne dorim ca această retrospectivă să fie o invitație la recuperare și recitire.
Tot în 2025, platforma literară independentă Literomania i-a dedicat un dosar amplu, întins pe cinci numere (nr. 386-nr. 391), scriitorului brașovean Ștefan Baciu (1918-1993). Plecat din țară la sfârșitul anilor ’40, acesta a construit, departe de București, o operă și o rețea culturală care au conectat literatura română la un circuit mondial, dar care au rămas mult timp ignorate sau marginalizate în istoriile literare autohtone. Exilul lui Ștefan Baciu nu a reprezentat doar o ruptură politică, ci și una simbolică. În timp ce literatura română postbelică era constrânsă de realismul socialist și de controlul ideologic, Baciu publica, traducea, coresponda și intervenea critic într-un spațiu cultural liber, plural, multilingv. Prin activitatea sa poetică (să nu uităm că a fondat și a condus în exil „MELE. International Poetry Letter”, o revistă de poezie care a adunat în jurul ei poeți din întreaga lume, inclusiv din România), dar și prin cea jurnalistică și eseistică, Ștefan Baciu a contribuit decisiv la promovarea poeziei moderne într-un cadru eliberat de orice fel de constrângeri, în special ideologice sau politice.
Dosarul „Ștefan Baciu, un scriitor brașovean în exil” publicat pe Literomania are la bază documentarul cu același titlu, realizat de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, un documentar în care povestea fascinantă a poetului brașovean Ștefan Baciu este spusă pe mai multe voci. Prin interviuri, documente audio de arhivă, fragmente de poezie, documentarul reconstituie portretul unui intelectual liber care a purtat mereu cu el memoria Brașovului și a literaturii române. (Literomania)
1. „Poemele poetului tânăr” de Ștefan Baciu
(Editura Eminescu, 1991)
Personalitate culturală complexă – jurnalist, eseist, cronicar, memorialist, poet –, Ștefan Baciu reușește un lucru pe care nimeni nu l-a mai făcut cu atâta talent și dăruire: a dus cu el poezia românească în ținuturi străine, de poveste, ținuturi cum numai simboliștii mai imaginaseră, unde, păstrându-i esența – imaginarul și, implicit, lexicul românesc –, a transpus-o în contexte dintre cele mai ludice și exotice. Altfel spus, i-a dat o formă proprie, unică. Modernitatea și avangardismul acestei poezii nu ar fi existat, însă, fără cultul memoriei, un cult căruia „desțăratul” Ștefan Baciu i-a dedicat întreaga sa ființă.
Să nu uităm, totuși, că începuturile poetice ale lui Ștefan Baciu sunt unele timpurii și își au originea în Brașov, „orașul cu grădinile zidite în cărămizi de stele” („Copil de oraș”) – topos de referință mai ales în poezia scrisă în exil. În 1933, publică în revista „Răboj” poemul „Eu”, reluat în același an, de această dată în limba germană, în revista brașoveană „Klingsor”. Tot în 1933, înființează, cu un elan juvenil, efemerele reviste „Start” și „Stilet”. La nici 18 ani, în 1935, debutează în volum, la Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, cu „Poemele poetului tânăr”, care a primit Premiul Fundațiilor Regale și Premiul Societății Scriitorilor Români. (Raul Popescu)
Găsiți cronica aici: https://www.litero-mania.com/portret-al-poetului-la-tinerete-stefan-baciu-i/
2. „Praful de pe tobă” de Ștefan Baciu
(Editura Eminescu, 1995)
„Praful de pe tobă” – cartea de memorii cea mai consistentă și care ar trebui, cu siguranță, reeditată – vine să adauge o perspectivă complementară la imaginea interbelicului construită pe baza jurnalelor lui Mihail Sebastian, Jeni Acterian sau Alice Voinescu. Deși a obținut, prin intermediul lui Mircea Eliade, Premiul Fundațiilor Regale, la 17 ani, pentru volumul său „Poemele poetului tânăr”, trebuie spus că – ajuns la București, în 1937, ca student al Facultății de Drept – Ștefan Baciu nu frecventează grupul lui Eliade, din jurul lui Nae Ionescu – cel puțin așa reiese din memoriile sale, unde nu sunt menționați Eliade & Co (e drept, Baciu este cu 11 ani mai mic decât Eliade). Printre prieteni se numără, în schimb: Traian Lalescu, Alexandru Paleologu, Victor Popescu de la „Universul literar” – unde vorbește despre o „generație de aur” și unde s-a simțit, probabil, cel mai în largul său, într-un mediu literar efervescent, cel mai puțin corupt de ideologie. (Adina Dinițoiu)
Găsiți cronica aici: https://www.litero-mania.com/praful-de-pe-toba-de-stefan-baciu-cateva-note-de-lectura/
3. „Secrete, minciuni și consecințe. Trecutul ascuns al unui mare savant și asasinarea discipolului său” de Bruce Lincoln
(traducere de Sorana Lupu, Editura Polirom, 2024)
Publicarea, în 2024, la Oxford University Press, a volumului „Secrets, Lies, and Consequences. A Great Scholar’s Hidden Past and his Protege’s Unsolved Murder” de Bruce Lincoln, volum apărut și la noi în 2024, în Colecția „Ioan Petru Culianu” a Editurii Polirom, în traducerea Soranei Lupu („Secrete, minciuni și consecințe. Trecutul ascuns al unui mare savant și asasinarea discipolului său”), constituie, dintr-un anumit punct de vedere, un eveniment. Trebuie să fim conștienți că nu mai putem vorbi la fel ca acum cinci, zece sau douăzeci de ani nici despre Mircea Eliade și nici despre discipolul acestuia, Ioan Petru Culianu. Informațiile aduse de Bruce Lincoln despre cei doi nu sunt inedite, dar ele niciodată până acum nu au fost spuse răspicat, asumat, deși nu era vorba de lipsa dovezilor – articole, documente etc. Altfel zis, da, se cunoașteau și se cunosc foarte multe despre legăturile lui Eliade cu mișcarea legionară, știm că Ioan Petru Culianu, fidel, și-a apărat în numeroase rânduri, prin diverse justificări, maestrul. Știm, de asemenea, că I.P. Culianu împreună cu Matei Călinescu pregăteau un volum cu articolele prolegionare ale lui Eliade. Cu toate acestea, nimeni de la noi, în afară de Marta Petreu sau Andrei Oișteanu, nu a scris ceva comparabil cu cartea din 2024 a lui Bruce Lincoln, în care ezitările și răstălmăcirile să fie zadarnice în fața unor mărturii și probe irecuzabile. De apreciat, însă, încă o dată, tonul clar și direct al lui Bruce Lincoln. (Raul Popescu)
Găsiți prima parte a cronicii aici: https://www.litero-mania.com/secretul-savantului-i/
Găsiți partea a doua a cronicii aici: https://www.litero-mania.com/secretul-savantului-ii/
4. „Toți bărbații din viața mea” de Petre Barbu
(Editura Polirom, 2025)
Prozator nouăzecist, autor al mai multor romane și volume de proză scurtă apărute în postcomunism (printre romane: „Dumnezeu binecuvântează America”, Nemira, 1995; „Blazare”, Polirom, 2005; „Marea petrecere”, Cartea Românească, 2014; „Vremea tatălui”, Polirom, 2022, și, anul acesta, volumul de proză scurtă „Toți bărbații din viața mea”, Polirom), Petre Barbu este un autor de fină observație socială, care a însoțit, încă din anii ’90 ai tranziției, parcursul societății și mentalităților românești. Prozator discret și solitar, neafiliat unui grup și, de asemenea, nefilolog, Petre Barbu este un cehovian (declarat), având ca protagoniști în cărțile sale – veritabile romane ale tranziției postcomuniste – oamenii simpli, mărunți, marginali, măcinați adesea de sărăcie, frustrare, ba chiar de foame ca traumă lăsată de comunism. Și totuși, aceste personaje bântuite de spectrul blazării, depresiei ori al ratării sunt zugrăvite într-o manieră umorist-ironică sau absurd-grotescă, ceea ce le conferă o savoare neașteptată. Proza lui Petre Barbu e un sesimograf social de finețe, în care influența caragialescă (urechea și ochiul de prozator, umorul nelipsit de tandrețe, când amară, când melancolică) se îmbină cu tușa grotescă și fantastică de proză central-europeană și rusească. (Adina Dinițoiu)
Găsiți cronica aici: https://www.litero-mania.com/un-prozator-cehovian-in-postcomunism/
5. „Un păstoraș din Ardeni” de Octavian Soviany
(Editura Hyperliteratura, 2024)
Nume de vârf al literaturii române contemporane, scriitor livresc, pe linia decadenților francezi, Octavian Soviany (n. 1954, la Brașov) a debutat inițial ca poet (cu „Ucenicia bătrânului alchimist”, 1983, după care au urmat peste cincisprezece volume de poezie), iar ulterior s-a lansat într-o carieră prolifică de prozator, dar și de traducător din simboliștii francezi (Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Apollinaire etc.). A publicat romanele „Viața lui Kostas Venetis” (2011), „Arhivele de la Monte Negro” (2012, ce rescrie mai vechiul „Textele de la Monte Negro”, 2003; roman anunțat ca al doilea după „Viața lui Kostas Venetis” dintr-o tetralogie care ar fi trebuit să cuprindă și volumul „Nemțoaica”), „Moartea lui Siegfried” (2015), „Năluca” (2016), „Casa din Strada Sirenelor” (2017), iar în ultimii ani seria Lelian („povestea ficționalizată” a lui Paul Verlaine), publicată la Editura Hyperliteratura începând cu 2019. La finele lui 2024 a apărut, iată, volumul al V-lea al seriei Lelian, intitulat „Un păstoraș din Ardeni”, penultimul volum al romanului biografic consacrat lui Verlaine, despre care va fi vorba în rândurile de mai jos. Nu înainte de a menționa că autorul lucrează deja la ultimul volum al seriei (al VI-lea). (Adina Dinițoiu)
Găsiți cronica aici: https://www.litero-mania.com/octavian-soviany-un-decadent-al-zilelor-noastre/
6. „Scurte scenarii inițiatice. Proză scurtă 2010-2020” de Magda Cârneci
(Editura Polirom, 2024)
În 2024, Magda Cârneci, poetă de marcă a generației ʼ80, dar și critic de artă, lasă puțin poezia deoparte și revine pe scena literară, după zece ani de la apariția romanului „Fem”, cu un alt volum de proză. Este vorba despre „Scurte scenarii inițiatice (Proză scurtă 2010-2020)”, o colecție de povestiri condensate, de tip flash fiction, care au la bază, așa cum mărturisește autoarea pe coperta a IV-a a cărții, istorii reale culese din numeroasele ei jurnale: „Recitind aceste jurnale, mi-am dat seama de potențialul prozastic al multor întâmplări, dar într-un sens anume, specific: acela de a trezi gustul pentru o realitate alternativă, deși totuși concretă, de a provoca deschiderea simțurilor spre o lume fascinantă, mult mai bogată decât cea ordinară. Altfel spus, de a incita cititorul să depășească banalitatea crasă care domină existențele noastre (și, în consecință, predomină și în proza scurtă contemporană). Și de a-i deschide acestui cititor, chiar a-i încuraja o perspectivă transcendentă asupra lucrurilor, omului, lumii. Finalmente, noi suntem ființe care se autotranscend continuu. Prozele acestea revendică realitatea transcenderii”. (Raul Popescu)
Găsiți cronica aici: https://www.litero-mania.com/evadari-din-cotidian/
7. „Călătorii și literatură/ Călătorii în literatură. Proza latino-americană a secolului XX în cinci ipostaze” de Rodica Grigore
(Editura Casa Cărții de Știință, 2025)
Născut la Bahía, într-o familie de proprietari de pământuri de origine portugheză, Jorge Amado (1912 – 2001) părea a avea toate șansele să devină încă unul dintre latifundiarii brazilieni ai epocii și să ducă o existență liniștită și îndestulată. Numai că, în 1913, familia sa ajunge pe neașteptate într-o situație financiară catastrofală, averea e risipită în scurtă vreme, iar din cauza fluctuațiilor prețurilor la cacao și a lipsei de viziune economică a tatălui său (care pierde definitiv plantația de la Ferradas), trebuie să se mute în micul oraș Ilhéus – pe care viitorul scriitor îl va considera locul cel mai drag al copilăriei sale și îl va transforma în personaj simbolic al multora dintre romanele sale, influențând profund alegerile și atitudinile protagoniștilor. Astfel că Amado se va apropia, încă din adolescența petrecută la Salvador de Bahía (capitala provinciei și, cu ani în urmă, și capitala Braziliei), de ideologia de stânga, va fi chiar temporar sedus de himera comunismului, se va afirma în lumea culturală a Braziliei alături de alți tineri oameni de cultură din gruparea cunoscută sub numele de „Academia Rebelilor”. Ulterior, ajungând la deplina maturitate artistică, va îmbrățișa ceea ce critica literară a numit „cosmoviziunea candomblé”, rezultat al „profundei influențe a tradițiilor și credințelor africane asupra spațiului socio-cultural al țării sale.” (Rodica Grigore)
Găsiți un fragment din carte aici: https://www.litero-mania.com/calatorii-si-literatura-calatorii-in-literatura-proza-latino-americana-a-secolului-xx-in-cinci-ipostaze-fragment/
8. „Vedere cu solzi” de Ohara Donovetski
(Editura pentru Artă și Literatură, 2025)
În 2018, Ohara Donovetsky debuta, la Polirom, cu romanul „Casting pentru ursitoare”, căruia i-a urmat un alt roman, în 2020, de această dată la Editura Trei, „Puzzle cu pețitoare”. În 2024, la Editura pentru Artă și Literatură, publică volumul de proză „Ceai de zahăr ars”, volum care, în fapt, pregătea, prin atmosferă, prin personaje, apariția romanului „Vedere cu solzi”, din 2025, roman apărut, de asemenea, la Editura pentru Artă și Literatură. Prozele Oharei Donovetsky – spun asta deoarece părți din romanele acesteia pot fi lejer citite și ca proze independente, de sine stătătoare – au un aer misterios, ușor balcanic, ușor oriental, de poveste, fiind, totodată, bine înșurubate în realitate, indiferent de perioada surprinsă: cea interbelică sau, în cazul romanului din 2025, cea comunistă. „Vedere cu solzi” este un roman autobiografic, care surprinde un an din viața unei tinere învățătoare („un copil‑învăţătoare”, cum este numită în roman la un moment dat), absolventă de Liceu Pedagogic, repartizată, în august 1988, la cea mai nouă școală din orașul natal. (Raul Popescu)
Găsiți cronica aici: https://www.litero-mania.com/o-povestitoare-dibace-si-hipnotizanta/
9. „Vremuri îmbârligate” de Marian Ilea
(Eikon, București, 2024)
Marian Ilea își cunoaște bine Maramureșul: ceea ce-i puțin spus!
Născut dintr-un tată cu vervă zaftoșă, mecanic la Mina de metale neferoase din Baia-Sprie, și dintr-o mamă cu vocație prematur zădărnicită de cântăreață de folclor – amândoi de baștină din vestita, aproape legendara comună Ieud –, s-a scăldat încă din copilărie în dubla atmosferă citadin-rurală din Transilvania, unde lumea vorbește șase limbi, se roagă după cinci rituri diferite și mănâncă bucatele mai multor nații.
El s-a priceput din capul locului să-și înalțe până la universalitate inspirația „regională”, nu prin mai știu eu ce artificii la modă, ci doar prin forța povestirii și prin veridicitatea personajelor, prin vocea-i aparte, inedită în peisajul literar românesc.
În calitatea-i de ziarist și regizor de televiziune independent, Marian Ilea s-a putut implica îndeaproape în viața concetățenilor săi și în realitățile sociale, ceea ce i-a oferit în schimb o inepuizabilă, extrem de bogată materie vie. Meserie ce i-a înlesnit și accesul la numeroase mărturii ale trecutului: arhive scrise și ilustrații, documente oficiale, până și niște carnete vechi de însemnări, ce i-au fost încredințate cu prilejul unora din cercetările și călătoriile sale. (Dominique Ilea)
Găsiți cronica aici: https://www.litero-mania.com/un-puzzle-in-marime-naturala/
10. „Satantango” de László Krasznahorkai
(traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos‑Foarță, Editura Pandora M, Colecția „Anansi”, 2023)
În 1985, apărea un roman-parabolă, poetic, sumbru, care surprindea o lume mică, restrânsă la câțiva locuitori ai unei colonii comuniste create în jurul unei cooperative agricole (un experiment sinistru la care a fost supusă întreaga Europă de Est) – este vorba despre romanul „Satantango” al scriitorului maghiar László Krasznahorkai.
În tradiția vedică, lumea este creată și susținută prin puterea dansului dumnezeiesc al lui Shiva, dans care întreține iluzia formelor, a continuității. Pe de altă parte, Nietzsche, de exemplu, vedea în acest dans cosmic unicul mod prin care ni se revelează esența unică și adevărată a tot ceea ce există. Și personajele lui Krasznahorkai dansează într-un bar uitat de vremuri, plin de pânze țesute de păianjeni invizibili, în așteptarea unui mântuitor care să le dea curajul să facă ceva cu viețile lor pustii și triste, lipsite de sens. Dansează pentru a alunga somnul care îi cuprinsese în miez de noapte în așteptarea celui care urma să îi ghideze spre o viață în afara coloniei noroioase în care rămăseseră prizonieri. Este, altfel zis, un dans al păcătoșilor care își așteaptă izbăvirea din iad. Conotațiile religioase, iată, sunt inevitabile în cazul acestei cărți, ea însăși construită ca un soi de evanghelie poetică a unei lumi satanice, aflate parcă într-o continuă descompunere sub semnul apei și al mucegaiului. (Raul Popescu)
Găsiți cronica aici: https://www.litero-mania.com/laszlo-krasznahorkai-premiul-nobel-pentru-literatura-2025/
Sumar Literomania nr. 393 (2026)
Scrie un comentariu