Avanpremieră

„Zmeie de hârtie” de Romain Gary (fragment)

Ultima carte publicată de Romain Gary, „Zmeie de hârtie”, este unul dintre cele mai frumoase și mai emoționante romane de dragoste având ca fundal cel de-al Doilea Război Mondial.

O flamboaiantă scrisoare de dragoste adresată Franței.

The Times

Ludo crește într-un sat normand, în casa unchiului său Ambroise Fleury, celebru pentru că bricolează zmeie fabuloase. Viața lui liniștită este bulversată în ziua când o întâlnește pe angelica Lila, o fată din familia aristocratică poloneză care deține un conac în ținut. Este de ajuns o singură privire, și Ludo se îndrăgostește pentru totdeauna, iar astfel debutează aventura unei vieți: pentru a fi demn de inima și mâna Lilei, Ludo devine secretarul contelui Stas de Bronicki, tatăl fetei, jucător la bursă, dar și la mesele din marile cazinouri ale Europei, călătorește în Polonia, în ajunul izbucnirii războiului, și revine acasă în timp ce Germania invadează Polonia, Lila și familia ei dispar și Europa se cufundă în coșmar. Țările capitulează, dar cei care încă mai cred în idealuri nu abdică. Ludo va intra în Rezistență și va afla că eroi pot fi și un bucătar francez obsedat de arta culinară, și un profesor la senectute care redactează manifeste, și o fostă madamă ce se dă drept contesă, și un unchi care meșterește zmeie și are o ascunzătoare în atelier. Va putea însă Ludo să treacă peste ce va afla despre Lila?

Puși la încercare de ororile istoriei și de compromisurile necesare supraviețuirii, Ludo și Lila au curajul să iubească și să spere. Când se cunosc, în anii ’30, Europa încă mai crede în idealuri. Războiul îi desparte pentru o vreme, iar în momentul în care se revăd nimeni nu mai are iluzii. Abia acum cei doi îndrăgostiți pot să se privească așa cum sunt și să aleagă.

Romain Gary a creat o galerie de personaje gata să moară pentru libertate, dar care fac dovada eroismului de a se cunoaște pe sine.

Time

 

Zmeie de hârtie (fragment)

 

Erau aproape patru ani de când n‑o revăzusem pe cea pe care‑o numeam „mica mea poloneză”, dar memoria mea nu pălise deloc. Ea avea o figură cu trăsături atât de fine, încât te apuca dorinţa să i‑o cuprinzi în palme, și o vioiciune armonioasă în fiecare mișcare, care îmi permisese să iau o notă foarte bună la bacul meu de filo. Alesesem pentru oral estetica, și examinatorul, excedat fără îndoială de o zi de muncă, îmi spusese:

— N‑o să vă pun decât o întrebare și vă cer să‑mi răspundeţi printr‑un singur cuvânt. Ce caracterizează graţia?

M‑am gândit la mica poloneză, la gâtul său, la braţele ei, la zborul părului, și am răspuns fără să ezit:

— Mișcarea.

Am primit nota nouăsprezece. Îmi datorez bacalaureatul dragostei.

În afară de Jeannot Cailleux, care venea uneori să se așeze într‑un colţ și mă privea cu puţină tristeţe – într‑o zi mi‑a spus cu invidie: „Tu, cel puţin, ai pe cineva“ –, nu m‑am legat de nimeni. Devenisem aproape indiferent la tot ceea ce mă înconjura, ca și familia Magnard. Îi întâlneam uneori pe un drum, zgâlţâindu‑se într‑un tomberon, tatăl, fiul și cele două fete cu coșurile lor, ducându‑se la piaţă. Le dădeam de fiecare dată bună ziua și ei nu‑mi răspundeau.

La începutul lui iulie 1936, eram așezat pe iarbă, alături de coșul meu cu fragi. Citeam poeme de José‑Maria de Heredia, care mi se pare, și astăzi, uitat mult prea pe nedrept. În faţa mea era un tunel de luminiș între fagi, pe unde lumina venea să se rostogolească pe pământ ca o pisică voluptuoasă. Dintr‑o mlaștină învecinată se ridicau uneori câţiva piţigoi puși pe fugă.

Ridicai ochii. Ea era acolo, în faţa mea, o fetiţă pe care cei patru ani scurși o trataseră cu o pietate care era ca un omagiu adus memoriei mele. Înţepenisem, după ce inima mi‑a zvâcnit în piept de mi s‑a tăiat răsuflarea. Iar după aceea emoţia a trecut și mi‑am pus cartea jos în liniște. Ea se întorsese cu ceva întârziere, asta era tot.

— Se pare că mă aștepţi de patru ani…

Râse.

— Şi nici măcar n‑ai uitat zahărul!

— Eu nu uit niciodată nimic.

— Eu uit totul cu foarte mare ușurinţă. Nu‑mi mai aduc aminte nici măcar numele tău.

Am lăsat‑o să se joace. Pentru că ea știa că o căutasem peste tot, trebuia să știe și cine sunt.

— Stai, lasă‑mă să mă gândesc… A, da, ești Ludovic. Ludo. Ești fiul celebrului factor Ambroise Fleury.

— Nepotul.

I‑am întins coșul cu fragi. Gustă, se așeză alături de mine și puse mâna pe carte.

— Dumnezeule, José‑Maria de Heredia! Dar e complet demodat! Ar trebui să citești Rimbaud și Apollinaire.

Nu era de făcut decât un lucru. Am recitat:

Pe strune vibrează un suflu divin
Când inima‑i simte un fior întristat
În aerul blând de ținut angevin.

Iar vocea‑i șoptește un cânt, un oftat
De vânt purtat șăgalnic spre cerul senin
Pentru un suflet drag, printre holde plecat.

Păru flatată și mulţumită de sine.

 

— Grădinarii noștri mi‑au spus că veneai să întrebi dacă am să mă mai întorc. Dragoste nebună, ce mai!

Am înţeles că, dacă nu mă apăram, eram pierdut.

— Ştii, uneori cel mai bun mijloc de a uita pe cineva este să‑l revezi.

— Hop! Nu te supăra. Glumesc. Şi este adevărat ceea ce se spune, că toţi sunt așa?

—Cum adică, așa?

— Că nu uită?

— Unchiul meu Ambroise pretinde că cei din familia Fleury au o memorie atât de bună, încât unii au murit din cauza asta.

— Cum se poate muri din cauza memoriei? E o prostie.

— Şi el este de părerea asta și ăsta‑i motivul pentru care s‑a făcut poștaș și are oroare de război. Nu se mai interesează decât de zmeiele sale. Ele sunt foarte frumoase, atunci când sunt în aer, dar măcar le poţi lipi o sfoară la coadă, și chiar și atunci când scapă și cad, nu e vorba decât de niște hârtie și de niște bucăţi de lemn.

— Mi‑ar plăcea să‑mi explici cum se poate muri din cauza memoriei.

— E destul de complicat.

— Nu sunt complet tâmpită. Poate că aș reuși să înţeleg.

— Vreau doar să spun că este destul de greu de explicat. Se pare că toţi membrii familiei Fleury au fost victimele învăţământului public obligatoriu.

— Ale cui?!

— Ale învăţământului public obligatoriu. Au fost învăţaţi prea multe lucruri frumoase pe care le‑au reţinut prea bine, în care au crezut cu desăvârșire, pe care și le‑au transmis din tată în fiu și…

Simţeam prea bine că nu mă aflam la înălţime și am vrut să adaug că exista în toate acestea un grăunte de nebunie, numită și scânteie sacră, dar sub privirea aceea albastră și severă așternută asupra mea nu făceam decât să mă afund și mai mult, și m‑am limitat să repet cu obstinaţie:

— Au fost învăţaţi prea multe lucruri frumoase, în care au crezut; s‑au lăsat chiar uciși pentru ele. Iată de ce unchiul meu a devenit pacifist și contestatar de conștiinţă.

Ea dădu din cap și făcu „pfpfpf“.

— Nu înţeleg o vorbă din povestea ta. Ceea ce‑ţi istorisește unchiul tău nu stă în picioare.

Am avut atunci o idee care nu mi s‑a părut lipsită de oarecare abilitate.

— Vino să ne vizitezi la Măgură și el o să‑ţi explice chestia asta singur.

— Nu am intenţia să‑mi pierd vremea ascultând povești. Eu îi citesc pe Rilke și pe Thomas Mann, nu pe José María de Heredia. De altfel, tu trăiești cu el și nu pare să fi reușit să‑ţi explice ce vrea să spună.

— Trebuie să fii francez pentru a înţelege.

Se supără.

— Spanac. Pentru că francezii au o memorie mai bună decât polonezii?

Începeam să‑mi pierd cumpătul. Nu era deloc genul de conversaţie la care mă așteptam după o tragică separare de patru ani. Pe de altă parte, nu se punea problema să fac o figură jalnică, chiar dacă nu‑l citisem nici pe Rilke, nici pe Thomas Mann.

— Este vorba de memoria istorică, am spus. Există o grămadă de lucruri aici de care francezii își aduc aminte și pe care nu reușesc să le uite, iar asta durează toată viaţa, cu excepţia celor care au goluri de memorie. Ţi‑am explicat deja că este efectul învăţământului public obligatoriu. Nu pricep ce nu înţelegi din toate astea.

Se ridică și‑mi aruncă o privire plină de milă.

— Îţi imaginezi că doar voi, francezii, sunteţi cei care aveţi „memoria asta istorică“? Că noi, polonezii, nu avem așa ceva? N‑am văzut niciodată așa un măgar. Numai pe parcursul ultimelor cinci secole, familia Bronicki a avut parte de 160 de membri omorâţi, dintre care cea mai mare parte în condiţii eroice, și avem documente care dovedesc asta. Adio! N‑ai să mă mai vezi. Sau mai degrabă da, ai să mă revezi. Mi‑e milă de tine. Sunt patru ani de când vii aici să mă aștepţi, și în loc să mărturisești pur și simplu că ești îndrăgostit la nebunie de mine – ca toţi ceilalţi – vorbești de rău ţara mea. Şi la urma urmei, ce știi tu despre Polonia? Hai, dă‑i drumul, te ascult.

Își încrucișă braţele pe piept și așteptă.

Era în așa măsură diferit de tot ceea ce sperasem și îmi imaginasem atunci când visam la ea, încât mi se umplură ochii de lacrimi. Toate astea erau din vina acelui bătrân nebun de unchi al meu, care‑mi împuiase capul cu o grămadă de lucruri cu care ar fi trebuit să se mulţumească să‑și facă figurinele din hârtie. Am făcut așa un efort să nu încep să bocesc, încât se neliniști, deodată.

— Ce ai? Ești verde.

— Te iubesc, murmurai.

— Nu‑i un motiv ca să te înverzești la față, cel puţin nu încă. Trebuie să mă cunoști mai bine. La revedere! Pe curând! Dar să nu vii niciodată să ne dai nouă, polonezilor, lecţii de memorie istorică. Promiţi?

— Îţi jur că nu încercam deloc să… Cred multe lucruri bune despre Polonia. Este o ţară cunoscută pentru…

— Pentru ce?

Am tăcut. Mi‑am dat seama cu groază că singurul lucru care‑mi trecea prin minte în legătură cu Polonia era expresia „beat ca un polonez“.

Ea râse.

— Bine, treacă de la mine. Patru ani nu‑i puţin lucru. Evident că se poate face și mai mult, dar asta cere timp.

Şi pe această evidenţă enunţată cu un aer grav mă părăsi, siluetă albă și vie care se îndepărta printre fagi, printre lumini și umbre.

M‑am târât până la Măgură și m‑am culcat, cu fața la perete. Aveam impresia că mi‑am ratat viaţa. Nu ajungeam să înţeleg de ce cum, în loc să‑i strig dragostea mea, mă lăsasem purtat de discuţia aceea necugetată despre Franţa, Polonia, despre memoriile lor istorice, de care nu‑mi păsa deloc. Toate astea erau cu totul greșeala unchiului meu, cu toţi Jaurès ai săi cu aripile de curcubeu sau cu micul său Arcole, din care nu mai rămâne astăzi, îmi explica el, pe bună dreptate sau nu, decât numele unui pod.

Seara, el urcă să mă vadă.

— Ce‑ai păţit?

— Ea s‑a întors.

Zâmbi cu afecţiune.

— Şi pariez că nu e deloc aceeași, îmi spuse. Întotdeauna e cu mult mai sigur atunci când ţi le fabrici singur, în culori frumoase, din sfoară și hârtie.

 

Fragment din romanul „Zmeie de hârtie” de Romain Gary, traducere din franceză de Liviu Papuc, Colecţia „Raftul Denisei”, colecţie coordonată de Denisa Comănescu, Editura Humanitas Fiction 2019

 

Scriitor (romancier, eseist, autor de memorii), aviator, diplomat, regizor, scenarist, Romain Gary, pe numele adevărat Roman Kacew, s-a născut pe 8 mai 1914 la Vilnius într-o familie evreiască și a crescut la Varșovia, unde mama sa l-a botezat catolic. În 1928 s-a stabilit în Franța. A studiat Dreptul la Aix-en-Provence și Paris. În timpul războiului, cândși-a luat numele de Gary, a fost pilot în Forțele Aeriene Franceze Libere, primind ulterior multe medalii și distincții, printre care titlul de Comandor al Legiunii de Onoare. L-a întâlnit pe generalul de Gaulle în 1940 la Londra și a rămas toată viața un admirator al acestuia. După război, cariera de diplomat avea să-l poarte la Sofia, Berna, New York, Londra, Los Angeles. S-a căsătorit în 1945 cu jurnalista britanică Lesley Blanch. Numit consul general la Los Angeles, a întâlnit-o pe actrița Jean Seberg, cu care s-a căsătorit în 1963, a avut un fiu și de care a divorțat în 1970. Pe 2 decembrie 1980, la un an după ce aceasta s-a sinucis, Romain Gary s-a împușcat. Este singurul scriitor care a primit de două ori Premiul Goncourt, mai întâi ca Gary, apoi ca Émile Ajar (identitatea lui Ajar s-a aflat abia după moartea autorului). Opera vastă, eterogenă semnată Gary se întinde pe mai mult de patru decenii. Primul lui roman, „Éducation européenne”, din 1945, s-a bucurat de mare succes. I-au urmat: „Le grand vestiaire” (1948), „Les racines du ciel” (1956, Premiul Goncourt), „Promisiunea zorilor” („La promesse de l’aube”, 1960; Humanitas Fiction, 2018), „Les oiseaux vont mourir au Pérou” (1962), „Lady L.” (1963), „La tête coupable” (1968), „Dincolo de limita aceasta biletul își pierde valabilitatea” („Au-delà de cette limite votre ticket n’est plus valable”, 1975; Humanitas Fiction, 2019), „Clar de femeie” („Clair de femme”, 1977; Humanitas Fiction, 2017), „Zmeie de hârtie” („Les cerfs-volants”, 1980; Humanitas Fiction, 2019) etc. Sub pseudonimul Émile Ajar au apărut „Gros-Câlin” (1974), „La vie devant soi” (1975, Premiul Goncourt), „Pseudo” (1976), „L’angoisse du roi Salomon” (1979).

 

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.