Pe 7 iulie 2026, la Cărturești Modul din București, a avut loc lansarea volumului „Nu suntem oamenii aceleiași epoci. Scene din proza postcomunistă” de Adina Dinițoiu, apărut la Editura Eikon. La eveniment au participat, alături de autoare, Gabriela Adameșteanu și Dorica Boltașu, într-o discuție moderată de Raul Popescu. Publicăm mai jos transcrierea integrală a dialogului, care oferă o perspectivă vastă asupra literaturii române postcomuniste, a criticii literare contemporane, a raportului dintre memorie și istorie, precum și asupra relației dintre estetic și social.
Înregistrarea video a lansării este disponibilă într-un articol separat pe Literomania (click aici) și a fost făcută de Andreea Tătaru, fotograf si videograf (tataruandreea420@gmail.com).
Dialog despre literatura postcomunistă
cu Gabriela Adameșteanu, Dorica Boltașu și Adina Dinițoiu
I. Simultaneitatea non-simultanului. Cum recuperează literatura faliile pe care istoria vrea să le uite
RAUL POPESCU: Bună seara și bine ați venit la lansarea volumului „Nu suntem oamenii aceleiași epoci. Scene din proza postcomunistă” de Adina Dinițoiu, proaspăt apărut la Editura Eikon. Este vorba despre un volum care ne obligă să facem o vizită în ultimii treizeci de ani ai istoriei noastre – mai plăcute, mai puțin plăcute – ani care au marcat și proza scrisă după 1989. Volumul este o carte de critică literară, dar nu numai. Este și o carte despre ultimele trei decenii pe care le-am străbătut cu toții, mai bine sau mai puțin bine.
Invitatele din această seară, alături de autoare, sunt Gabriela Adameșteanu, una dintre cele mai importante scriitoare din literatura română contemporană. Nu cred că mai are nevoie de nicio prezentare. Totuși, vă voi spune că a publicat de curând la Editura Polirom un volum, „Meserii nerecomandate femeilor”, un volum care conține scene din lumea literară de dinainte de 1989, dar și după 1989, iar câteva dintre cărțile sale sunt prinse de către Adina Dinițoiu în volumul pe care îl lansăm în această seară.
De asemenea, o avem alături de noi și pe Dorica Boltașu, critic literar, colaborator Literomania – platforma pe care o coordonez alături de Adina Dinițoiu – și, de asemenea, prozatoare. Nu cu mult timp în urmă, a publicat la Editura Humanitas un volum de proză scurtă. Așadar, avem alături de noi și o scriitoare din noul val. Titlul volumului ei este „Într-o dimineață, devreme”. Aș invita-o să vorbească mai întâi pe Dorica Boltașu și aș întreba-o care i s-a părut că este miza acestui volum. Este un volum doar despre proza postcomunistă, cea de după 1989, sau este un volum care vizează și realitățile istorice și sociale de după 1989?
DORICA BOLTAȘU: Mulțumesc pentru invitație. Bună întrebarea, Raul, pentru că așa mă gândeam și eu să încep. Nu este o carte care adună cronici sau eseuri ale Adinei Dinițoiu publicate în anii în care a făcut multă critică literară, o parte însemnată la revista „Observator cultural”. Este o carte care aduce niște idei, niște teze contemporane, foarte puternice, preluând teoreticieni și critici, esteticieni și istorici din spațiul francez, cu care Adina este familiarizată de foarte mult timp – din studenție, aș putea spune –, și care sunt mai puțin cunoscuți și mai puțin valorificați în dinamica asta culturală de la noi de astăzi și aș vrea să pornesc de la titlu. Mie mi-a plăcut foarte mult „Noi nu suntem oamenii aceleiași epoci”. E un titlu pe care l-am găsit foarte bine explicat în două dimensiuni ale cărții. O dată, în argumentul Adinei, care pornește de la experiența ei de viață – anii petrecuți într-un imobil mai vechi din centru, un imobil cu o arhitectură florentină, cu o curte interioară – în care a fost izbită de această senzație, ca să spunem așa, puternică: trăim, de fapt, în temporalități diferite, sau târâm după noi temporalități diferite, istorii diferite, memorii diferite, chiar dacă locuim același spațiu. În ceea ce părea un spațiu fericit, s-a izbit de oameni cu reflexele amare ale comunismului, dar și de rechinii imobiliari de după 1989, de noua clasă parvenită, mă rog, cu totul și cu totul altă lume. Aceasta este prima dimensiune.
Partea teoretică se sprijină pe doi istorici și teoreticieni francezi. Pe François Hartog, care vorbește despre istoricitate în sensul acesta pe care îl putem suprapune pe experiența pe care tocmai am relatat-o, folosind mărturisirea Adinei, și pe ceea ce Hartog denumește ca fiind simultaneități ale non-simultanului în același timp. De asemenea, îl citează pe Jacques Rancière, un teoretician francez din ultimele decenii, tradus la noi cu câteva cărți, care vorbește despre partajarea sensibilului și încearcă să repună literatura în centrul discursului cultural, asemănând-o cu politica și spunând că, de fapt, literatura creează propriile ei cartografii prin care scriitorii dau de fapt niște răspunsuri la toți acești (factori) sociali care se infiltrează în viețile noastre, fie într-un fel subteran, venind dintr-o memorie încărcată, traumatică, fie pur și simplu ne izbesc așa, din cotidianul destul de bulversant, așa cum a fost el în epoca de tranziție și cum încă mai este. Adina preia această idee care merită dezbătută în spațiul cultural românesc pentru că ea este valabilă. Eu l-aș adăuga aici pe Alexandre Gefen, chiar dacă este un pic poate prea la stânga, să zicem așa. Dar el are o idee exprimată în franceză foarte frumos, réparer le monde. La el literatura, chiar dacă pare să-și fi pierdut locul ei important în societate, oferă totuși niște posibilități de a ne împăca măcar cu noi înșine, cu istoria, cu memoria noastră, de a ne oferi alte viziuni. Voi cita o frază a Adinei Dinițoiu, care rezumă într-un fel toată ideea cărții: „Literatura recuperează faliile, fisurile, tenebrele societății, tot ceea ce oamenii vor să uite din istorie și din societate”. Eu cred că nu doar literatura, ci toate artele fac acest lucru, chiar dacă e poate mai greu de cuantificat, dar cu siguranță îl fac. Voiam să spun că structura cărții este, într-un fel, de tip cronologic. Se deschide chiar cu un eseu dedicat doamnei Gabriela Adameșteanu, aici de față, în care, pe bună dreptate, Adina Dinițoiu vorbește, în spiritul acestor idei, în romanele mai noi, mă rog, publicate în ultimii ani, „Provizorat” și „Fontana din Trevi”, despre un anumit doliu al comunismului care se exprimă în aceste personaje feminine care au o luciditate extraordinară de a reprezenta realitatea, de a reprezenta trecutul. Și, în acest fel, de fapt, ne ajută să trecem peste elementele de o asperitate foarte profundă ale memoriei noastre afective, ale vieții trăite înainte și după comunism. Tocmai pentru că privim atât de lucid lucrurile, cu o anumită cruzime a discursului, de fapt le acceptăm și putem să trecem mai departe.
De la stânga la dreapta: Dorica Boltașu, Adina Dinițoiu și Gabriela Adameșteanu
Un capitol foarte important este dedicat generației ’80. Sunt prinși aici cam toți scriitorii importanți ai generației ’80, fiecare cu răspunsul pe care îl dă, diferit. Avem „Femeia în roșu” de Adriana Babeți, Mircea Nedelciu și Mircea Mihăieș, roman publicat imediat după revoluție și care pune în discuție istoria însăși. Apoi, „Pupa russa” a lui Gheorghe Crăciun – căutarea aceasta a corporalității pe care o știm foarte bine și care transferă aceste angoase sociale într-o altă dimensiune sau într-o altă viziune. „Ploile amare” a lui Alexandru Vlad, cărțile lui Cristian Teodorescu, cu o perspectivă cinică asupra realității tranziției. Ironia, comicul și burlescul de la Radu Țuculescu. Mai avem perspectiva tragică a Martei Petreu. Grupul de la Brașov este discutat prin cărțile Simonei Popescu și ale lui Caius Dobrescu, apoi prozatorii cenaclului de la Litere, Răzvan Rădulescu, T.O. Bobe, Ana Maria Sandu, Cezar Paul-Bădescu. Mai avem ficționari și estetizanți: Octavian Soviany, Filip Florian, Matei Florian, Simona Sora, Vlad Roman, Cătălin Pavel, Cosmin Perța. Citesc din cuprins, ca să nu sar pe cineva: din grupul de la Bistrița – Marin Mălaicu-Hondrari, Dan Coman; prozatorii ieșeni – Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu, Dan Lungu; mai avem prezentismul și mizerabilismul din proza douămiiștilor și postdouămiiștilor, până la Lavinia Braniște.
În plus, față de toate aceste analize foarte atente, în care un rol important îl ocupă în studiile Adinei personajul și lumea, modul în care personajul reflectă lumea și traumele ei, mi-a plăcut faptul că, în plus, găsește filiație, adică nu se oprește doar la proza contemporană, nu rămâne doar la aceste decenii postcomuniste, ci așază aproape de fiecare dată scriitorul într-o succesiune, într-o manieră, într-o variantă prin care îl poate așeza în tabloul acesta al istoriei literaturii române. O felicit din toată inima și eu cred că e momentul să dezbatem multe lucruri de aici, să adăugăm eventual autori, că mai sunt de adăugat. Mulțumesc.
RAUL POPESCU: Gabriela Adameșteanu, cum ai citit cartea Adinei Dinițoiu? Cum ți s-a părut perspectiva de lectură pe care o propune? Pentru că, așa, după cum spunea și Dorica Boltașu, Adina Dinițoiu construiește un cadru teoretic în care plasează scriitorii postcomuniști, cei care au scris după 1989. Și aici mie mi se pare important, pentru că da, la autori mai putem adăuga, cărți mai putem adăuga, dar deja liniile de direcție și grupările literare sunt trasate foarte puternic.
II. Comunismul cotidianului și comunismul tragic
GABRIELA ADAMEȘTEANU: Mulțumesc foarte mult și pentru întrebare, Raul, și pentru că m-ați invitat. Cartea deja o citeam cu o mare surpriză. Începutul ei, și cel care sistematizează materia, mi-a arătat o parte pentru mine necunoscută a talentului Adinei. Este un text care pendulează între proză și eseu. Este cel pe care l-a explicat foarte bine Dorica și care dă deodată o perspectivă, aș zice, sociologică a noastră, a tuturor, pentru că deodată am văzut societatea românească, într-adevăr este foarte adevărat ce a observat eseistul francez de la care a pornit ideea, și anume suntem oamenii unor epoci diferite și asta poate explica dintr-odată unele din conflictele și tensiunile acestor 35 de ani, poate chiar și cele la care asistăm acum, oarecum neputincioși. Într-adevăr, sunt nu doar memorii diferite pe care le purtăm cu toții, dar sunt și comportamente pe care le-am asimilat, pe care le-am adoptat, care s-au potrivit unor timpuri diferite. Între oamenii care duc o memorie îndepărtată și cei care trăiesc în prezent, despre care vorbește Adina, inclusiv în spațiul literar, cei ai prezenteismului, sunt diferențe foarte mari și foarte prost, cum să spun, pregătite pentru o conviețuire sau pentru un dialog. Deci mi s-a părut că deodată cartea se deschide pe de o parte asupra literaturii, dar foarte tare se deschide și asupra societății și sper că Adina o să meargă pe linia asta a eseului, a eseului pur și simplu și altădată. Deocamdată e această carte.
Meritul cărții este că ia acest tablou haotic al literaturii ultimilor treizeci și cinci de ani și încearcă să-l ordoneze. Iar în momentul în care îl ordonează, ne incită și pe noi să facem adăugiri.
Gabriela Adameșteanu
Cum am citit eu cartea? Eu am văzut două calități ale cărții. Una este sistematizarea, încercarea, despre care a spus și Dorica, de a lua acest tablou haotic al literaturii ultimilor treizeci și cinci de ani și de a-l ordona. E o încercare de ordonare. Și în momentul când ea ordonează, sigur că ne incită și pe noi să facem adăugiri. Am văzut-o deja la Angelo Mitchievici, care i-a adunat pe cei pe care i s-a părut că n-au intrat în categoriile ei și i-a pus la un loc, dar fără să-i grupeze. Și fiecare dintre noi, citind, pățim asta, ca și când tu ai niște cărți de joc și ți le-ai aranjat în felul tău, dar noi, fiecare dintre noi, o să vrem să le așezăm în felul nostru. Și asta este o perspectivă foarte fertilă, cred, asupra literaturii.
Am citit și am văzut deschiderea spre lumea socială, dar nu am citit felul în care literatura reflectă politicul și socialul din anii ăștia. Am citit despre cum e literatura acestui timp și atunci am văzut a doua calitate a cărții, care sunt aceste analize succinte, Adina are un talent de a sesiza lucruri importante, esențiale, pentru că te poți pierde când citești o carte de literatură, te poți rătăci foarte ușor. Poți să începi s-o povestești și de fapt o să scapi niște sensuri. Ea ordonează, are o lectură care este și foarte, foarte frumoasă uneori, dar este și foarte centrată pe carte, pe ceea ce vede ea într-o carte, pentru că fiecare dintre noi vedem altceva într-o carte. Astăzi se știe. Toți ne citim cartea noastră, dar ea are această capacitate de a vedea. Sunt analize foarte bune ale operelor și care, după mine, unele dintre ele chiar îi reconfigurează și sistematizarea ei.
Eu acum o să fac, așa, un fel de, cum să spun, discurs parțial subiectiv, parțial obiectiv. Hai să ne oprim la epoca pe care o știe și foarte bine pentru că a scris despre ea, cea a optzeciștilor. Această generație, destul de mare, ocupă mult din cartea asta, însă meritul cărții e că nu se oprește aici. Meritul cărții e că merge până foarte aproape de zilele de acum, cu prozatori care, fiind și mai noi, sunt și mai greu de sistematizat și ordonat prin operele lor. Dar optzeciștii… aici, la un moment dat, Adina are un criteriu pe care l-aș numi tematic, pentru că atunci când vorbește despre doliul comunismului… Deci o parte din cărți mai prind comunismul, și trec peste cărțile mele care sunt de la început legate de comunism, și de Cosașu, care vede și el un comunism, dar în cu totul alt fel. Însă în cuprinsul cărții sunt mulți autori care se referă și ei la comunism în cu totul altă formă. Și aici, dacă am sparge categoriile Adinei, am aduce în această zonă a temei doliului comunismului mulți autori, nu doar optzeciștii, care au o anumită privire… cum să spun eu.. la cei pe care ea îi fixează geografic la zona bucureșteană, sunt numele mari ale optzeciștilor, Nedelciu, Cărtărescu, Crăciun și ceilalți care au făcut proză, este un comunism care nu are nota tragică și nota dramatică. Nu e un comunism al deceniului cinci, care a fost cel mai tragic. Este un comunism al cotidianului pe care l-au cunoscut ei ca tineri și din care nu lipsește ludicul, care ține de vârsta în care scriau, experimentalismul, erau niște teoreticieni excepționali toți. Ei au și format generația, asta e privirea mea, în acest fel. Așa par optzeciștii.
Eu am descoperit după ’90 că optzecismul e mult mai larg și cuprinde, ceea ce ea și include în carte, pe Alexandru Vlad, Marta Petreu, Radu Țuculescu. Mariana Codruț, dacă merg spre Iași, care și ea a scris proză mai târziu. Aș zice, din lectura mea, că talentul de prozator cel mai puternic îl are, și analiza pe care o face Adina e excepțională, Alexandru Vlad. Dacă mi-aș face propria mea ierarhie, i-aș pune la un loc pe toți. Aș pune echipa bucureșteană și echipa de provincie împreună și făcând o separare completă în cazul lui Cărtărescu, pentru că el este într-un fel unic. Toți suntem unici, dar Cărtărescu e mai unic decât noi. Vine și dinspre poezie, merge și spre romanul total, are și urmași care se văd și nu se văd. Eu cred că se poate vedea Cărtărescu și la Bogdan Stănescu, și la Andreea Răsuceanu. Următoarea generație este influențată mai degrabă de el. Sunt multe lucruri luate de la el, dar care nu sunt nici pastișe, nici influențe directe. Este mai degrabă un mod de a privi lumea. Nu mai vorbesc despre apocalipsele care apar la toți, tema sfârșitului lumii și cea a reînvierii lumii, care, de altfel, e o temă care se poartă încă în literatura americană de prin anii ’70 – ’80. Am văzut-o și de curând în ultimul roman al lui Ian McEwan. Apocalipsa asta revine la toată lumea. O simțim și noi de câte ori ne e prea cald și ne gândim că așa vom sfârși.
Sunt foarte multe teme care curg, dar eu aș fi adunat, aș aduna ceea ce e criteriul geografic la Adina, că la un moment dat ea combină criteriile… Așadar e un criteriu al temei și al temporalității și mai e un criteriu geografic. Și aici e foarte interesant… nu vreau să-i stric tematica, dar vreau să să spun că m-a incitat foarte mult și mi s-a părut extrem de interesant să văd dacă eu pot să fac niște permutări acolo. De exemplu, să-l iau pe Dan Lungu, care e foarte diferit, și să-l pun în partea de doliu al comunismului, pentru că „Sunt o babă comunistă” este un alt mod și cel mai, cum să spun, cel mai ușor de suportat, ludic, de a te despărți de comunism. Nu te desparți doar văzând închisorile anilor ’50. Deci baba lui Dan Lungu e fără îndoială un alt om din această epocă despre care a descoperit Adina că toți trăim unii lângă alții. Interesant este că o privire mai proaspătă asupra comunismului au cei de după optzecism. O să dau la întâmplare un exemplu. Corina Sabău face un roman, „Și se auzeau greierii”, extrem de dramatic despre tema avortului interzis și acolo apare tragicul comunist, chiar tragicul din anii ’80, cel pe care n-o să-l găsești în cărțile optzeciste. Dar culmea, generația următoare, care a auzit poveștile de la mame, le-a preluat. Pe de altă parte, este lumea închisorilor, pe care o descoperă Teodorovici cu „Matei Brunul”. Aș zice că se face un doliu al comunismului nu în generația ’80 atât de mult, cât în generația următoare, care privește și ea trecutul. Eu cred că ei prind mai mult fie drama, fie apartenența la comunism, cum este la Dan Lungu, oameni care s-au făcut în comunism și care vor rămâne să trăiască în comunism. Și mai târziu trăiesc tot cu comunismul în ei.
Sunt foarte interesante toate lucrurile pe care le deschide cartea asta, chiar dacă pe unele dintre ele le mai poți muta, nuanța, le mai poți schimba. Am și o întrebare pentru Adina. Există, totuși, la cei pe care i-ai grupat, grupul de la Brașov sau grupul de la Bistrița, sau alt grup, există totuși și o marcă geografică la această sistematizare sau pur și simplu trebuia să-i incluzi cumva… Pentru că, vrând-nevrând, ea face o bucată de istorie literară. Ăsta este adevărul adevărat despre Adina. Ea știe asta. Am văzut, de exemplu, cartea „Prozatori de azi” cred că se cheamă, a lui Răzvan Voncu, dar cartea Adinei, și nu fac aici o comparație între critici, dar cartea Adinei e mult mai largă, se deschide pe mult mai multe opere și merge mult mai mult pe generațiile următoare. Aici, la Voncu sunt nume mari sau discutabil de mari, putem să vedem în timp, dar nu a ajuns la ultimele generații cum ajunge Adina și știu că și el se gândește la o istorie a literaturii a lui. Adina nu știu dacă se gândește, s-ar putea s-o fi făcut fără să-și dea seama.
III. „Am vrut să creez un dialog între vocile discordante ale lumii noastre”
ADINA DINIȚOIU: Preiau deja cuvântul. Vă mulțumesc foarte mult tuturor celor care sunt de față și o să răspund Gabrielei Adameșteanu. Într-adevăr, cartea este o bucată de istorie literară și o bucată din viața mea de cronicar literar și o bucată de mică biografie. Sunt mai multe paliere, s-au sedimentat în niște ani. Am putut avea o perspectivă de ansamblu, cea de care spune Gabriela Adameșteanu, pentru că a fost întâi palierul cronică de întâmpinare, presiunea actualității. Până în anul 2020, activitatea mea de cronicar literar la „Observator cultural”. În 2020 a venit pandemia. Eu cred că cumva a închis o epocă pentru că atunci a început acest haos cu care încă ne mai confruntăm, haos politic, social și așa mai departe. S-au dat peste cap codurile culturale în acel moment. Eu am făcut atunci o pauză. M-am oprit din cronica literară și la câțiva ani după aceea a venit acest al doilea moment, cum să zic, retrospectiv și de reflecție asupra cronicii literare pe care am făcut-o timp de 15 ani. Deja am avut o distanță, un decalaj și un punct final. 2020 pentru mine era un punct final de epocă literară și m-am uitat în urmă și am putut avea o perspectivă de ansamblu dintr-odată asupra zonei literare. Dar trebuie să spun că mi-am asumat și riscurile de rigoare. Ea este incompletă. Pornește în primul rând de la experiența mea de cronicar literar la „Observator cultural”, care a fost și ea parțială. Nu am putut acoperi o mare parte din numele importante ale literaturii contemporane. Mi-am asumat-o și biografic, pentru că au fost cumva, fără să vreau, niște selecții personale, niște criterii, care au funcționat poate inconștient o perioadă, de a selecta autori, zone. După care, cu acest recul al pandemiei, am privit în urmă, am găsit un ansamblu, am găsit câteva criterii de ordonare și acesta de bază, tematic, al temporalităților divergente care coexistă într-un spațiu comun al societății noastre de astăzi, și acest fapt că literatura de după ’90 – dat fiind că România este o țară care nu și-a rezolvat, prin lustrație, problemele postcomuniste -, literatura a făcut acest, cum se spune în franceză, travail de deuil, a făcut această muncă de consumare a doliului, a încercat să umple aceste goluri, să prindă destinele particulare, memoriile particulare. Dar, așa cum remarca și Dorica, Rancière spunea că, de fapt, e un discurs paralel, nu e un discurs strict social, sociologic, este discursul literar care vine și își spune adevărul lui, sensibilitatea lui. Or, pornind de la toate aceste lucruri, s-a făcut această carte ca un soi de montaj, deci o sedimentare, o reflecție ulterioară asupra activității de cronică de întâmpinare și un montaj final, pentru că am făcut și o operațiune de montaj. Folosind cronicile mele la anumiți scriitori, pe care le-am scris timp de 15 ani în presa literară, în „Observator cultural” în mod special, le-am așezat, după anumite criterii, una lângă cealaltă, și probabil e un soi de puzzle care a completat niște puncte. Deja mi se fac mai multe sugestii, să mai adaug, să mai mut, să fac permutări în acest tablou. Nu știu dacă e mendeleevian, pentru că totuși e literatură, nu este știință, dar mă bucur că este un teren fertil și că, de fapt, este un punct de plecare al unei discuții importante despre literatura postcomunistă, care este și un subiect foarte fierbinte. Autorii sunt contemporani și există subiectivități, și există riscuri, și oameni care se supără sau nu se supără și așa mai departe.
…schimbările sunt atât de greu de surprins, sunt atât de greu de realizat, se întâmplă în mod nebănuit, nevăzut, fin, în timp, iar literatura poate fi, cum spuneam la un moment dat, un seismograf al acestor mișcări din societate prin, evident, cazurile individuale, prin personajele și sensibilitățile ei particulare, pentru că asta este zona cu care operează literatura. Asta face literatura, dar nu dramatic, nu bombastic, ci foarte delicat și foarte discret.
Adina Dinițoiu
Tot acest discurs multivocal, sau plurivocal, pentru mine a fost, și aș vrea să spun acest lucru, și o experiență biografică pentru că este foarte violent de multe ori și foarte iruptiv și sunt voci discordante, dar pe care eu, ca istoric literar și ca eseist literar, am vrut să le încadrez într-un soi de discurs care să propună un limbaj comun, o perspectivă comună, un dialog. M-a întrebat la un moment dat Raul de ce am zis nu suntem oamenii aceleași epoci, cine este acest noi? Noi înseamnă eu, eseista, împreună cu voi, cititoarele și cititorii, împreună cu scriitoarele și scriitorii despre care am scris, împreună cu personajele lor, care reprezintă experiențe particulare de viață. Am vrut să creez un soi de dialog între aceste voci discordante ale lumii noastre de azi. Noi, astăzi, avem nevoie în societate de un dialog între părțile foarte diverse și aproape conflictuale, între temporalitățile aproape conflictuale ale lumii noastre de astăzi. M-am inclus în acest titlu, pentru că mă afectează toată această violență socială, toate aceste grupuri care nu-și găsesc un element comun, un element de dialog. Literatura poate face asta și l-am așezat în acest puzzle care aș vrea să fie unul de dialog, de găsirea unui spațiu literar comun și al unei, cum spunea pe vremuri Sorin Stoica, prozator de după ’90, pe care din păcate nu am reușit să-l prind într-o analiză mai detaliată, a unei limbi comune, a unei sensibilități comune literare și sociale. Este și un criteriu comod, să zic, de ordonare, dar, mai mult decât atât, există ceva, nu știu dacă neapărat geografic, prin faptul că oamenii aceștia sunt și prieteni, comunică literar în aceste grupuri locale. Există influențe stilistice și tematice în proza lor, nu neapărat geografice, deși putem vorbi de o sensibilitate geografică, pentru că Dorica a remarcat că ardelenii sunt mai tragici. Partea aceea de optzecism ardelenesc este mai tragică decât ludicul bucureștean, experimental. Sunt niște sensibilități care țin și zonal de Ardeal, să spunem. Avem romane cu temă mult mai dramatică, mai tragică, mai sobră, pe când zona sudică este mai experimentală și mai ludică. Iar grupurile, da, au și ceva stilistic. De pildă, cei din grupul de la Bistrița sunt poeți la origine, dar sunt și prozatori în egală măsură. Dan Coman și Marin Mălaicu-Hondrari. Ei sunt prozatorii, pe ei i-am analizat. Există în acest grup mai mulți poeți, dar eu mă ocup de partea de proză. Ei propun o proză poetică, ce evadează din realul terre-à-terre, dar în același timp păstrează un contact și cu cotidianul postcomunist. Dar, repet, au această zonă de proză poetică, lirică, erotică de multe ori. Au în comun acest element de atmosferă. Iar prozatorii ieșeni, de pildă, au o zonă socială foarte pronunțată, și cotidianistă, care vine pe filiera optzecistă, dar cu un interes sociologic.
GABRIELA ADAMEȘTEANU: Și istoric, pentru că Teodorovici este aproape și de tema comunistă. Și Dan Lungu. Ei sunt într-un grup foarte clar definit. Și Florin Lăzărescu, care e prezent în carte, îl poți găsi pe partea socială.
ADINA DINIȚOIU: În legătură cu grupul de la Brașov, am reținut aici pe Simona Popescu și Caius Dobrescu. Ei sunt poeții, alături de Andrei Bodiu și Marius Oprea, grupul de la Brașov, avându-l ca mentor pe Alexandru Mușina. Dar ei doi, ca prozatori… Aici e puțin mai diferit, însă probabil e ceva ludic acolo, e ceva experimental, care e comun la cei doi și vine dinspre grupul lor de rezonanță mușiniană, ceva experimental și ludic.
GABRIELA ADAMEȘTEANU: Eu îi simt foarte aproape de grupul bucureștean, avându-l pe Crăciun acolo, la Brașov, care era și partener al lui Nedelciu. Eu am debutat foarte târziu. Deci am debutat la doi sau trei ani distanță de Nedelciu, Nedelciu însuși debutând mai târziu cu ceva scris înainte. Generația pe care o știu cea mai aproape nu e generația ̓70, care debutase deja spre sfârșitul anilor ̓60. Eu în ̓75 eram mai aproape de optzeciști, cărțile mele au apărut în paralel cu cărțile anilor ̓80. Deci am publicat în paralel cu ei.
În al doilea rând, am lucrat la Cartea Românească, l-am cunoscut și pe Nedelciu, și tot grupul care se reunea la librărie și îi știu oarecum mai bine decât pe alții din alte generații. Îi știu foarte bine, dar îi știu pe cei de la București. Știu și felul cum ei au fost crescuți, formați. Cei de la București au fost mai degrabă crescuți de profesorii de la facultate, cu cenaclurile lor: cenaclul de proză al lui Croh, cenaclul lui Manolescu. Nu vreau să zic că ei sunt mai școliți, dar pur și simplu pentru mine au o tentă mai livrescă decât, de exemplu, cei de la Cluj, Marta Petreu, Țuculescu, dar mai ales Alexandru Vlad, care îmi par mult mai autentici, îmi par talente mai naturale și tu, Adina, faci o analiză extraordinară a cărților lui Alexandru Vlad.
ADINA DINIȚOIU: Mi-a plăcut foarte mult Alexandru Vlad.
GABRIELA ADAMEȘTEANU: Și se simte. M-am și gândit că este una dintre morțile nedrepte și la el, și la Nedelciu. Dar Nedelciu, din cauza asta, a căpătat o aură specială. Iată, apăr cărți despre el. Alexandru Vlad ar trebui reașezat în peisajul literaturii române, retipărit, pentru că, într-adevăr, cum ai zis, e un foarte mare scriitor al nostru. El ar fi avut încă foarte mult de lucru, dar și ceea ce are n-ar trebui să se piardă. Ar trebui recuperat.
DORICA BOLTAȘU: Mă gândeam acum că am putea face așa, științific, o schemă cât de departe sau de aproape sunt unii de lumea noastră. Mă gândeam cât de departe este Octavian Soviany, ce răspuns a putut să dea la provocarea lumii.
ADINA DINIȚOIU: E cel mai departe prin seria „Lelian”. Greu de prins din urmă.
DORICA BOLTAȘU: Da, greu de prins și prin intensitatea, dar și prin felul în care își construiește cărțile. Ai vorbit de ficționari, de câteva categorii legate de cum răspundem la acest real iruptiv, social și istoric, în care trăim sau pe care îl târăm după noi.
IV. „Literatura, astăzi, trebuie integrată într-un peisaj al științelor umaniste. Nu poate fi izolată”
RAUL POPESCU: Da, istoria nu prea iartă pe nimeni. Cam asta ar fi ideea, chiar dacă nu suntem oamenii aceleiași epoci. Nu pare să fie o metaforă, ci o afirmație. Și mă întrebam unde apare ruptura între cele două lumi, între cea comunistă și cea postcomunistă. Eu mă gândeam că ar fi revoluția din ̓89. Și dacă tot am vorbit despre generația ̓80, ei au fost cumva o generație de sacrificiu, generația care a pierdut în tranziție. Gheorghe Crăciun a murit prea devreme, Mircea Nedelciu a murit prea devreme, Mușina s-a manifestat apoi destul de greu. A rămas grupul de la Brașov care a fost ceva mai productiv. Dar pe mine m-ar interesa, pentru că am văzut că în cartea ta nu faci doar critică literară, ci intri în dialog cu realitățile istorice, sociale, cât de mult contează totuși pentru tine lectura în notă estetică? Știu că ești o apărătoare a esteticului și totuși realizezi performanța de a discuta destul de bine și de aplicat integrând domenii ca sociologia sau istoria. Cum faci asta?
ADINA DINIȚOIU: Da, cronica de întâmpinare și tradiția noastră literară ne invită să facem critică estetică în mod special. A fost și încă mai e de actualitate dezbaterea aceasta în literatura română: dacă e important să ținem cont de criteriul estetic sau să ne ducem mai departe, către alte zone, în interpretarea textului literar. Cred că, în momentul de față, despre literatură trebuie discutat complex, ținând cont de foarte mulți factori. Eu sunt o apărătoare a esteticului în sensul că acesta este zona definitorie pentru literar, pentru literatură și literaritate. O operă literară înseamnă a corespunde anumitor criterii estetice. Și noi încă vorbim de literatură, nu vorbim numai de psihologie, de istorie atunci când citim un text. Și în momentul în care avem de a face cu un text literar, trebuie să pornim de la criteriul estetic – dacă este bun, dacă respectă anumite reguli, în fine, dacă autorul are talent și așa mai departe. Dar dincolo de asta, literatura, astăzi, trebuie integrată într-un peisaj al științelor umaniste. Nu poate fi izolată. În comunism, a fost izolată ca o metodă de rezistență prin cultură, ca o metodă de a evita ideologizarea marxistă, propaganda. Or, acum, dimpotrivă, discursul este multicultural, integrăm literatura între celelalte domenii umaniste.
De pildă, astăzi e o tendință puternică de a interpreta psihologic literatura. Eu zic că trebuie combinate criteriile: estetic, psihanalitic, istoric. Toate trebuie luate în calcul. Un eseist al vremurilor noastre nu poate face abstracție de tot ce înseamnă peisajul mentalitar contemporan, de dialogul social. Pe mine m-au interesat foarte mult aceste lucruri, fiind și de formație franceză și citind autori, filozofi și istorici francezi, care sunt preocupați de politic și social, de amestecul între literar și toate celelalte zone. Am lucrat în același fel. Sunt observații de finețe în text, cred eu, sociale și istorice. Literatura tot timpul surprinde schimbările mentalitare, dar foarte subtil. Nici noi nu știm. E ca o floare. Nu știi când a înflorit, nu știi când s-a produs schimbarea, declicul. Avem punctul acesta al revoluției. Istoric e un fapt, și îl avem acolo, dar schimbările sunt atât de greu de surprins, sunt atât de greu de realizat, se întâmplă în mod nebănuit, nevăzut, fin, în timp, iar literatura poate fi, cum spuneam la un moment dat, un seismograf al acestor mișcări din societate prin, evident, cazurile individuale, prin personajele și sensibilitățile ei particulare, pentru că asta este zona cu care operează literatura. Asta face literatura, dar nu dramatic, nu bombastic, ci foarte delicat și foarte discret. Surprinde aceste mișcări încete ale mentalităților, ale societății, ale politicului. În continuare avem oameni ai comunismului, oameni ai postmodernismului, oameni ai trecutului, oameni foarte tineri și pasionați de jocuri online, de virtual. Toți coexistă. Putem vorbi de un haos, dar cultural, literar, noi încercăm să organizăm, să creăm ordine, memorie, să creăm noi direcții de interpretare a prozei și a literaturii în general.
Lectura stratificată, plurală, a fost dintotdeauna. Noi am insistat pe estetică. Eu nu cred că oamenii care citeau cărțile Gabrielei Adameșteanu sau cărțile lui Marin Preda în comunism citeau eminamente estetic. Citeau pentru că acolo erau niște adevăruri, niște lucruri care nu erau spuse în spațiul public, care știm foarte bine cum era.
Dorica Boltașu
RAUL POPESCU: Dorica Boltașu, ești de aceeași părere că literatura poate surprinde realități pe care sociologia, istoria nu le surprind sau nu le surprind cu aceeași finețe?
DORICA BOLTAȘU: Da, pentru că eu cred că literatura deconstruiește lumea mai bine. Artele deconstruiesc mult mai bine mentalitățile, prejudecățile, acele lucruri despre care, cum spune și Adina în carte, ne este greu uneori să vorbim. În schimb, vorbim prin artă. Pe de altă parte, lectura stratificată, plurală, a fost dintotdeauna. Noi am insistat pe estetică. Eu nu cred că oamenii care citeau cărțile Gabrielei Adameșteanu sau cărțile lui Marin Preda în comunism citeau eminamente estetic. Citeau pentru că acolo erau niște adevăruri, niște lucruri care nu erau spuse în spațiul public, care știm foarte bine cum era. Da, e mult de discutat.
GABRIELA ADAMEȘTEANU: Vreau să spun ceva un pic mai precis. Aspectele sociale erau cenzurate, cel puțin în anii ̓80. Prin urmare, era mai degrabă permisă viziunea estetică, jocurile textualiste, estetismul. Evazionismul nu era permis în anii ̓50, dar în anii ̓80, da. Orice era mai departe de realitate era permis. Volumul pe care l-am publicat recent, „Vremuri fără răbdare”, are o parte din prozele pe care eu nu le-am putut publica în anii ̓80 și care sunt pur și simplu instantanee despre realitatea de atunci. Așadar, viziunea estetică era mai permisă, ca să zic așa, în ultima perioadă de comunism decât viziunea socială. E o minune că mi-a scăpat, de exemplu, prima proză și singura despre un avort ilegal, care e „Scurtă internare”, sau „Ora de navetă”, în care se arată cum aduceau pâine, dezastrul care era în satele românești unde nu exista mâncare. Așa cum spuneam, acea zonă era foarte, foarte cenzurată. Nu am scos acele proze, le-am pus acum, în volumul acesta, „Vremuri fără răbdare”. Imaginea că era un estetism ales special… era fără îndoială, și era o formă de a lupta contra politizării, dar politizarea atunci însemna doar o irealitate și, firește, o elogiere a unei irealități și a conducătorilor. E o epocă care ar trebui văzută un pic mai de aproape, zic eu.
RAUL POPESCU: Aș mai avea o singură întrebare. Pentru că titlul nu cred că se referă doar la perioada comunistă și postcomunistă, și iată că, în prezent, noi ne întoarcem în interbelic. Aș întreba-o pe Adina cum vede această reîntoarcere bazată pe nostalgie, pe informații reconstruite, refăcute, decorate, înfrumusețate. Oare ea are legătură cu tot ceea ce e descris în volumul tău?
ADINA DINIȚOIU: Poate că te referi la această tentație a extremismului. Cred că e ceva diferit, pentru că aici este o operațiune de manipulare, manipulare care înseamnă să extragi din trecut, din interbelic, anumite elemente și să le repui acum în context, amestecate cu dezinformare, cu ignoranța publicului actual, cu politizare și așa mai departe. Poate că anumiți demoni ai istoriei nu mor și la un moment dat, dacă creezi un context, ei pot fi resuscitați, ca într-un film de groază. Poate singurul element comun ar fi că, așa cum l-am citat la un moment dat în carte pe Agamben, cu un eseu din „Nuditate”, prezentul este plin de asperități. În prezent sunt oameni care duc cu ei foarte multe elemente din trecut. Sunt foarte multe asperități, nu e nimic linear. Și atunci, da, există acești demoni care pot fi oricând resuscitați prin operațiuni de manipulare și profitând de ignoranța generalizată.
DORICA BOLTAȘU: Aici voiam să fac o nuanță, cum ar spune un contemporan. Depinde și cum ne raportăm la trecut. Într-un fel, toți ducem trecutul nostru, trecutul personal, trecutul colectiv. Ideea este că literatura, și nu doar literatura, ci și spațiul public în general, politica și multe alte lucruri, ar trebui să ne facă să înțelegem trecutul în adevărul lui și să ne împăcăm cu el.
RAUL POPESCU: Într-adevăr, trăim în teroarea istoriei și demonii aceștia continuă să iasă din diverse locuri ale istoriei. Ai scris în cartea ta de o anumită parte a istoriei, de partea postcomunistă, și de o traumă a memoriei, care este una adâncă și care nu s-a vindecat nici după 35 de ani, și probabil că această traumă stă, de altfel, la baza acestor nostalgii cu care ne confruntăm în prezent. Este vorba despre aceeași traumă și neputință de a ne sincroniza. Este o desincronizare destul de puternică care vine pe un teren deja slăbit. Oricum, acest volum mi se pare foarte puternic tocmai prin această idee care, da, a luat ca punct de pornire literatura, dar este o idee care frizează și socialul, și istoricul și arată un tablou pe care cei mai mulți dintre noi nu-l vedem în ansamblul lui și poate și din această cauză suntem ușor de manipulat. Chiar nu suntem oamenii aceleiași epoci.
Vă mulțumesc foarte mult. A fost o seară plăcută și sper să ne reîntâlnim și cu altă ocazie.
Transcrierea integrală a lansării volumului „Nu suntem oamenii aceleiași epoci. Scene din proza postcomunistă” de Adina Dinițoiu, Editura Eikon, București, 2026
Sumar Literomania nr. 410-411 (2026)
Scrie un comentariu