Gheorghe Crăciun – ultimul interviu

Pe 30 ianuarie 2007, se stingea din viață scriitorul optzecist Gheorghe Crăciun (la aproape 57 de ani), una dintre figurile de prim-plan ale generației ’80, alături de Mircea Nedelciu – cu care fusese coleg și prieten, și care plecase deja dintre noi în 1999 (la 49 de ani). L-am cunoscut pe Gheorghe Crăciun pe vremea când lucram la teza de doctorat despre Mircea Nedelciu (care a stat la baza cărții mele „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Ed. Tracus Arte, 2011) – Gheorghe Crăciun a fost cel care mi-a propus să merg o săptămână la Tohanu Vechi (acolo era casa lui părintească) să cercetez, în vederea doctoratului, biblioteca lui din epocă, cu ziare și reviste studențești din anii ’80, ceea ce am și făcut. Apoi s-a întâmplat ca interviul pe care i l-am luat în toamna lui 2006, pe 13 octombrie, în apartamentul său din Crângași, să fie chiar ultimul pe care l-a acordat… S-a stins la sfârșitul lui ianuarie, anul următor, 2007. Interviul a apărut – într-o formă mai scurtă – în „Observator cultural” nr. 358/ 08-02-2007. Redau mai jos – în memoria lui Gheorghe Crăciun (dar și a prietenului său, Mircea Nedelciu) – transcrierea completă a convorbirii pe care am avut-o în acea zi de octombrie bucureșteană (despre optzecism, rural și urban, comunism, relația literară și umană cu Mircea Nedelciu, surse formatoare, atmosferă de epocă, lumea literară românească etc.). Cred că rămâne o importantă sursă documentară și o prețioasă reconstituire de epocă. (Adina Dinițoiu)

Gheorghe Crăciun (Tohan, 1982) (sursă foto: pagina de FB Gheorghe Crăciun: https://www.facebook.com/AutorGheorgheCraciun/photos)

Care este raportul dintre originea rurală a lui Mircea Nedelciu (şi, implicit, a dumneavoastră) şi tipul de proză practicat, o proză citadină? S-a spus că proza optzecistă este prin excelenţă citadină.

Ar fi de luat în calcul mai multe terminale, ca sa zic aşa. În primul rînd, atît eu, cît şi M.N., sîntem nişte oameni care s-au format în mediu rural. La el mediul rural e unul aproape pur. Fundulea este un sat de agricultori, unde exista încă, pe vremea lui, celebrul Institut de cercetare pe plante tehnice, medicinale. Acolo era, totuşi, o lume uşor amestecată, pentru că la Institutul ăsta erau oameni care făceau naveta; existau contacte între oamenii din sat şi lucrătorii la acest institut de cercetare. Pentru M.N., ideea de cercetare în domeniul plantelor, al fenomenelor naturale rămîne o obsesie. Să ne gîndim că în „Tratament fabulatoriu” apare celebrul fitotron. Fitotronul ăsta este, după mine, ficţiunea dezvoltată după acest institut de cercetare din copilărie, care constituia o lume destul de închisă şi de secretă, oarecum izolată, care avea o anumită putere de fascinaţie. În memoria copilului a rămas acest lucru şi în proza lui M.N. iată că s-a ajuns la o imagine simbolică.

Să revin la întrebare. Cred că, şi în cazul lui, ca şi în cazul meu, e vorba de nişte naturi asumate, adică noi ne-am asumat mediul infantil de viaţă şi de formare. Ne-am asumat acest tip de sensibilitate, cu o sensibilitate specială pentru natură, care, la M.N., chiar dacă nu este un descriptiv şi nu este un naturist, este foarte pronunţată în proză. Hai să ne gîndim la obsesia cîmpiei. Sînt cîteva proze scurte, în primele lui volume, unde un grup de prieteni pleacă cu cortul în cîmpie, este acolo o obsesie a cîmpiei.

Aş vrea să aduc puţin în discuţie polemica dintre M.N. şi dumneavoastră legată de tipurile de sate şi de natură diferite din sud, respectiv din Ardeal. Casele ardelene solide, faţă de fragilitatea acelora din satele de cîmpie. Cum condiţionează aceste aspecte profilul scriitorului Mircea Nedelciu?

Ruralismul meu constitutiv este diferit de cel al lui M.N. Este la mijloc şi apartenenţa geografică, dar şi faptul că în copilărie am trăit într-un sat în apropiere de Zărneşti, care este un orăşel. Mama mea era originară din Tohanu Nou, un sat mai tradiţional în comparaţie cu Tohanu Vechi, unde am copilărit şi unde era un mediu ceva mai evoluat, deşi bunicul meu din partea tatălui a fost toată viaţa lui un ţăran (ca şi bunicul din partea mamei). Oamenii erau angajaţi aici la celebra fabrică de biciclete şi armament „6 Martie“. Dar mai este ceva: în zona mea se vedea şi o uşoară influenţă săsească. La 8 km de Tohan este Rîşnov, oraş săsesc. Lîngă Rîşnov este Cristian, apoi Braşov. Chiar dacă în Tohan n-au existat saşi, unguri, această influenţă s-a transmis, la nivelul arhitecturii, al bucătăriei, chiar şi unele cutume şi moduri de comportament. De ce ruralismul ăsta al lui M.N. – şi mă gîndesc şi la mine – este unul filtrat prin, nu ştiu dacă o sensibilitate urbană, ci mai degrabă un mod de reprezentare urban? Cred că asta derivă dintr-un anumit tip de educaţie, educaţia din timpul liceului şi de mai tîrziu. La liceul din Brăneşti, unde a învăţat M.N, majoritatea elevilor erau copii de la ţară, dar era, totuşi, un mediu cumva superior celui sătesc. O perioadă cu multe lecturi de cărţi străine, care circulau în epocă, pentru că sîntem în perioada anilor ’65-’69, se produsese o deschidere către literatura franceză, cea americană. Cred că aceste grile de lecură au produs un nou mod de recepţie a mediului de origine. Nu putem vorbi, de pildă, despre aşa ceva în cazul lui Marin Preda.

S-au făcut analogii între M. Nedelciu şi M. Preda.

Da, cred că se poate face, pe componenta aceasta etno-geografică, dar felul în care e văzut satul e total diferit la M.N. faţă de M. Preda. Tehnicile de reprezentare a lumii ţărăneşti şi focalizarea pe anumite teme şi motive ţărăneşti la M.N. sînt cu totul diferite faţă de M. Preda. Care sînt lecturile lui M. Preda în comparaţie cu lecturile lui M.N.? Eu cred că lectura te influenţează foarte mult. În al treilea rînd, aş mai vedea ceva: M.N., şi asta se vede din toată proza lui, nu este autorul unor spaţii pe care să le investigheze cu o anume consecvenţă pînă la epuizare. Cum face Rebreanu cu lumea satului. M.N. este, în fond, un cosmopolit, ba chiar un frivol, aş putea spune. El fuge de lumea de care aparţine, căutînd lumea urbană, dar nu se poate despărţi, totuşi, de cea dintîi.

Una din temele importante ale prozei lui M.N. este căutarea identităţii, identitatea personajelor. Este legată de ceea ce spuneţi?

Da, este o căutare a identităţii, este aici o anume suferinţă, pentru că M.N. se consideră, am impresia, un individ reprezentativ pentru ceea ce s-a întîmplat la noi după 1965, acea migrare masivă a populaţiei de la sat la oraş, aceste dislocări de populaţii, care au dus la un amestec de populaţie foarte ciudat. Foarte multe din personajele lui sînt oamenii aceştia, un fel de struţo-cămile, nu sînt nici de la sat, nici orăşeni. Toţi au obsesia purităţii identităţii lor, cred că M.N. însuşi, fiind un băiat de la ţară, ajuns student la Bucureşti, deci în cel mai mare oraş al ţării, a suferit de senzaţia unei identităţi incerte. A unei identităţi lipsite de puritate. Această aspiraţie spre puritate apare la foarte multe din personajele lui, oricît ar fi ele de periferice, de blamabile, oricît ar ţine de mediile de jos ale societăţii. Jonny Scarabeul, de pildă, care este un navetist, care face pe grozavul, un soi de ţăran macho şi care, cînd se întoarce acasa, descoperi că este un pur. Lucrul ăsta se întîmplă şi cu Luca din „Tratament fabulatoriu”, care este un atipic, are un comportament excentric, şi care are un cu totul alt comportament faţă de cele două femei din viaţa lui.

Vorbiţi-mi despre grupul „Noii”, despre activitatea lui, despre atmosfera din facultate.

Am spus-o de multe ori, pentru mine faptul că m-am întîlnit în facultate cu unii colegi, care mai tîrziu vor duce la constituirea grupului „Noii” – căci nu eram toţi în acelaşi an şi nici în aceeaşi serie – a fost aproape providenţial pentru destinul meu de scriitor. La această afirmaţie ar subscrie şi alţii şi cred că şi M.N. La început, un grup de tineri la o cafea sau la o bere, care se simţeau bine împreună. Din acelaşi an de studii erau: M.N., eu, Ioan Flora, Gh. Ene, Gh. Iova; Ioan Lăcustă şi Emil Paraschivoiu erau cu un an mai mari, iar Sorin Preda şi C-tin Stan cu un sau doi mai mici decît noi. Dar nucleul grupării a fost : M.N., Gh. Iova, Ioan Flora, Gh. Ene şi cu mine, iar cu ceilalţi aveam întîlniri mai sporadice. Adevărul e că am făcut facultatea într-o perioadă foarte bună – eu unul, de cîte ori voi auzi că în perioada comunistă s-a făcut şcoală foarte proastă, voi contesta acest punct de vedere, pentru că între 1965 şi 1973, cît am făcut noi şcoala şi facultatea, am avut cu toţii o senzaţie teribilă de libertate de a face orice. Veniţi la facultate nu foarte formaţi – noi ştiam ceea ce promoţiile cu 2-3 ani mai tinere nu ştiau, adică cine erau Voronca, Fundoianu, Urmuz – pentru că deja învăţasem asta în liceu. Nu mai era o problemă să citeşti Arghezi, toată opera lui, sau pe Blaga. Nu mai era o problemă să te apropii de opera Hortensiei Papadat-Bengescu, şi chiar unii autori consideraţi minori în epocă deveniseră accesibili, mă gîndesc la Holban sau la Sebastian, deja se făceau ediţii din opera lor. La fel, accesul la literaturile străine. Revista „Tel Quel” sau revista „Poétique” le puteai consulta la biblioteca Facultăţii de limba franceză. Puteai să cumperi de la chioşc „Les Lettres Françaises”, o publicaţie foarte interesantă, de stînga, evident, dar foarte consistentă literar, care a dispărut după aceea. Puteai să cumperi de la Librăria Kreţulescu cărţi franţuzeşti, dacă aveai norocul, pentru că, desigur, exista mare căutare. Eram student cînd am cumpărat „Eseurile critice” ale lui R. Barthes. Se tradusese Salinger, iar M.N. tradusese Llosa, cu „Casa verde”, un roman absolut superb. Cînd ajunsese în facultate, deja citise şi Llosa şi Salinger. Noi ceilalţi, care eram mai mult poeţi, aveam mai puţine lecturi de proză şi lecturile lui au contat pentru noi. La fel cum descoperirile noastre, descoperirea lui Wittgenstein, care a intrat în grupul nostru prin lecturile lui Gh. Iova, au însemnat mult pentru M.N. Cînd eu l-am descoperit la un moment dat pe Herbert Read, un estetician şi un teoretician al artei care-mi place foarte mult şi care deja se tradusese, sigur, cărţile lui au început să fie citite în interiorul grupului. Pe vremea aceea puteai să primeşti cărţi gratis din străinătate. Nu era nimic ezoteric, puteai intra pe aceste filiere şi primeai cărţi din Franţa, Anglia, Statele Unite. Sigur că erau nişte programe pentru a infuza adevărata cultură în ţările comuniste. Puteai să-ţi alegi 3-4 cărţi, în felul acesta biblioteca mea s-a umplut cu zeci de volume, încă din perioada liceului, îmi aduc aminte am primit „Panorama literaturii contemporane” a lui Gaëtan Picon, „Panorama artelor plastice contemporane”, şi, la un moment dat, „Understanding media”/ „Pentru a înţelege mediile de comunicare”, cartea lui Mc Luhan, cred că în ultimul an de liceu. L-am citit, cu puţina engleză pe care o ştiam, m-a captivat, şi, normal, le-am vorbit prietenilor mei, după aceea a şi apărut „Galaxia Gutenberg”, o carte pe care, iarăşi, am citit-o cu toţii. Au fost lecturi foarte diverse, de filozofie, de literatură şi de poezie, a existat şi o modă foarte pronunţată Rimbaud, în interiorul grupului nostru, care era şi o moda Iova şi o modă Flora, fiecare venea cu genul lui de lectură. Eu eram înnebunit pe vremea aceea de poezia lui Francis Ponge. Făceam traduceri, fiecare dintre noi încerca să traducă ceea ce-i plăcea. Eu eram interesat de poezia trubadurilor, M.N. era preocupat de sociologie, domeniu care mie mi-a rămas multă vreme destul de străin. El se băgase destul de mult în lecturi de sociologie şi lucrul se vede în „Prefaţa” la „Tratament fabulatoriu”, unde sînt citate din autori pe care te întrebi de unde i-a cunoscut. O prelucrare a tezei lui de licenţă, „Literatura ca marfă”. Acolo erau lecturile lui din sociologii francezi de stînga ai vremii. Cam astea erau preocupările noastre. Cred că exista în noi toţi o foarte mare curiozitate faţă de orice, poate şi datorită faptului că aproape toţi eram nişte copii care veneau de la ţară. Iova, Ene, Nedelciu, pînă şi Ioan Flora, care era un soi de nabab în interiorul grupului, pentru că tatăl lui era proprietar de pămînt, făcea comerţ cu porumb în Pancev, în Serbia, avea bani, pentru că acolo era un alt tip de economie, şi atunci era şi un prieten foarte generos. Dar cred că originea noastră a contat mult. Poate că colegii noştri bucureşteni erau deja puţin blazaţi şi poate că, aici n-aş vrea să exagerez şi să par lipsit de modestie în ce priveşte întregul grup, poate că ei erau puţin mai conformişti. Noi, ca studenţi, ne-am simţit tot timpul cumva în afara a ceea ce se întîmpla în facultate, n-am fost nişte studenţi străluciţi, pe noi ne preocupau lecturile noastre în afara facultăţii, dorinţa de a face un alt fel de literatură, care s-a conturat pe parcurs, mai mult decît cursurile şi formaţia universitară, asta în ciuda faptului că am avut profesori unul şi unul: Matei Călinescu, Virgil Nemoianu (eu l-am avut profesor de literatură engleză), Vladimir Streinu, Nicolae Balota (care ţineau nişte cursuri opţionale la care amfiteatrele erau pline, indiferent de an), Sanda Golopenţia la lingvistică generală, cu care făceam un fel de filozofie a limbajului, nu mai vorbesc de cursul de teorie literară cu Savin Bratu, care ne-a introdus în critica franceză modernă, M. Martin, care era asistentul meu si al lui M. Nedelciu, mai preda literatură, cu deschideri spre sociologie şi poetică, Paul Cornea, eu nu l-am avut profesor, Mircea l-a avut. Nu l-am avut pe Manolescu, cred că atunci preda la studenţii străini. Cu Matei Călinescu mi-aduc aminte că am schimbat şi o carte, ultima carte apărută a lui Mc Luhan, mi-a făcut plăcere ca eu, ca student, să-idau lui o carte pe care nu o cunoştea. Aş vrea să fac o remarcă. Profesorii noştri au păstrat o distanţă pe care azi profesorii nu cred că o mai păstrează. Nu comunicau cu noi, nu ne-au ajutat să mergem dincolo de cadrul facultăţii, spre alte lecturi, alte domenii, probabil că şi ei se închiseseră în cercurile lor, încercînd să se apere de presiunile ideologice, pe care noi nu le simţeam; eram nişte tineri care se formau. Resimt această lipsă de comunicare cu profesorii mei din facultate, printre puţinii cu care am început să comunic atunci erau M. Martin şi cred că şi Sanda Golopenţia, care era un om extraordinar. Ceilalţi nu prea au făcut-o, şi asta a fost şi bine, şi rău, pentru că, în fond, noi ne-am căutat drumul nostru şi cred că l-am şi găsit. Ţin minte că, atunci cînd am făcut prefaţa la „Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice”, am scris că această generaţie, socotind grupul „Noii” unul dintre primele nuclee ale ei, n-a prea avut maeştri spirituali. Existau, desigur, Cenaclul de luni, Cenaclul „Junimea”, dar acestea erau spaţii în care te manifestai, nu ele ne-au format, ci, pînă la urmă, grupurile noastre. Existau şi alte grupuri, pe lîngă „Noii”, în facultate. Grupul nostru a ajuns la o nouă viziune despre literatură, la noi tehnici literare, în urma unor căutări foarte tensionate, pentru că adesea discuţiile erau foarte violente, dar din punct de vedere teoretic, pentru că noi ne certam pe idei. Deci, era ceva foarte adevărat, chiar trăiam ceea ce încercam să scriem.

Unde vă întîlneaţi ca să discutaţi?

Unul din avantaje e faptul că stăteam la cămin: M. Nedelciu, Gh. Ene, Gh. Iova, Ioan Flora, Ioan Lăcustă, eu. După aceea, într-o vreme am stat în gazdă împreună cu M.N., timp de un an; împreună cu Ioan Flora un alt an, mai spre sfîrşitul facultăţii. Pe lîngă asta, mai existau cîteva localuri studenţeşti, celebre, unde întotdeauna găseai o masă cu 5-6 studenţi prinşi în tot felul de dialoguri. Unul dintre aceste localuri era celebrul bufet de la istorie, era într-un corp în subsolul de la istorie, unde, de multe ori, noi intram dimineaţa la 10 şi mai ieşeam cînd ne dădeau afară. Chiar ni s-a întîmplat să scriem articole pentru revista „Noii” luînd maşina de scris cu noi acolo, la istorie! Ocazie cu care nişte reporteri vigilenţi de la „Viaţa românească” au venit odată, ne-au fotografiat, au publicat fotografia cu mesajul: „iată ce fac studenţii noştri în timpul cursurilor!”. Ideea revistei s-a născut destul de repede, în anul II de facultate, în momentul în care noi deja ne cunoscusem, ne împrietenisem şi am simţit că din discuţiile noastre începe să se coaguleze ceva. Ne-am dat seama că ceea ce vrem noi era cumva în răspăr cu curentele literare din literatura noastră în anii ’70. În epocă scria, evident, Nichita Stănescu cu epigonii lui, în poezie domnea un fel de blagianism, cu toate etajele lui, tot soiul de metafizici, o poezie metaforizantă, oraculară. În proză scriau Fănuş Neagu, Breban, Ivasiuc, Nicolae Velea. Simţeam că nu ne interesează genul acesta de poezie. Grupul nostru de patru poeţi, cei trei Gheorghe (Iova, Ene şi cu mine) şi Ioan Flora, făcusem aproape un manifest nescris pentru o poezie demetaforizată, directă, centrată pe cotidian şi pe subiectul biografic.

Asta fără influenţe străine?

Habar n-aveam pe vremea aceea de biografismul american, pe care l-am descoperit mult mai tîrziu. Noi mergeam atunci pe lecturi franţuzeşti, dar francezii nu ne ofereau astfel de modele. Cred că modelul era, în mod paradoxal, Wittgenstein, cu propoziţiile lui foarte seci şi foarte sentenţioase. Ne interesa denotaţia, să fim exacţi. Eu am avut bucuria, după ce debutasem ca poet în „Luceafărul”, cu o prezentare făcută de Cezar Baltag – de altfel, un poet interesat de ceea ce venea din urmă –, am avut bucuria să am o prezentare şi o pagină de poezie tranzitivă, cum îi zic eu azi, în revista „Argeş”, făcută de Matei Călinescu. Acolo exista o pagină pentru debutanţi. Cu Matei Călinescu avusesem la un moment dat o întîlnire, eu, Iova şi Ene. Noi avînd manifestul nostru literar, M. Călinescu a încercat, la un mod pervers chiar, să ne arate că toate afirmaţiile noastre puteau fi relativizate. Întîlnirea nu s-a terminat prea grozav, pentru că noi ne-am simţit lezaţi. Eram nişte copii răi, care nu se lăsau călcaţi pe coadă. Numai că Matei Călinescu era un înţelept, el avea textele noastre şi mie mi-a făcut această pagină, n-au mai apărut şi ceilalţi pentru că s-a întîmplat ceva cu revista „Argeş”. Flora, în vremea aceea, devenise slăbiciunea lui Geo Bogza (care, dacă ne uităm bine, scria şi el o poezie mai denotativă), care a intervenit pentru a-l publica, cu grupaje masive, în „Luceafărul”. În ce-i priveşte pe ceilalţi, au început şi ei să publice în „Luceafărul”, Mircea Nedelciu cu nişte proze scurte şi parcă şi Sorin Preda şi C-tin Stan. Lucrul interesant e că, deşi unii dintre noi erau poeţi, într-un mod destul de exact, şi ceilalţi prozatori, noi nu simţeam aceste diferenţe. Pentru că şi cei care făcuseră de la început proză, ca M.N., şi noi cei care veneam dinspre poezie, voiam să ieşim din perimetrul genului cu pricina. Voiam să mergem dincolo de proză sau de poezie, dincolo de canoanele cunoscute. Lucru care s-a şi realizat mai tîrziu, cînd am ajuns la ideea de text, idee care, sigur, ne-a venit citindu-i pe telquelişti, fără să existe o influenţă adevărată din partea acestora. Am tot stat să mă gîndesc cît de mult ne-au influenţat ei: ideologic cred că nici nu se pune problema, ca scriitură într-o oarecare măsură. Lucrul cel mai important cred că a fost conştientizarea faptului că literatura este ceva care se face în timp ce scrii. Asta cred că ne-a impregnat pe toţi şi ne-a făcut foarte lucizi.

La Nedelciu sînt anumite tehnici cinematografice, anumite panoramări care vin din romanul francez.

Vin din romanul francez, dar aici mai este un amănunt biografic care contează. M.N., la revista „Noii” ţinea cronica de film, scria despre filmele tari ale vremii, dintre filmele româneşti cred că singurul despre care a scris a fost „Reconstituirea”. Era interesat de italieni (Antonioni), de polonezi şi de ruşi. La noi, în afară de Pintilie, Dan Piţa şi Veroiu, nimeni nu avea nimic de spus în sensul celor ce ne interesau pe noi. La Mircea există decupajul cinematografic, el era cel mai mare consumator de film din cadrul grupului. Dar mai este încă un amănunt: cînd l-am cunoscut, el deja avea un aparat de fotografiat destul de sofisticat. Eu am învăţat să fac fotografie de la M. Nedelciu. Fotografie pînă la ultimul nivel, developare; la un moment dat, camera de la cămin devenise un atelier foto. Interesul lui pentru film l-a dus la cineclub la Casa Studenţillor. S-a înscris la cineclub, m-a atras şi pe mine, el a făcut vreo 2-3 filmuleţe, am făcut şi eu unul. Era prin anul II cînd am început să învăţăm ce înseamnă un scenariu, un sinopsis, un decupaj cinematografic, cum se foloseşte o cameră de filmat. Toate astea au contat mult pentru un mod de percepţie şi de reprezentare, ca să vezi o lume, vrînd-nevrînd ai nevoie de o grilă, pe care nici nu ştii cînd ai achiziţionat-o şi cum. Or, la M.N., interesul pentru tehnici era un interes declarat, ca şi alunecările lui spre sociologie, credea că în ele sînt moduri de a privi lucrurile care îl pot ajuta pe el ca prozator, a simţit asta. Şi de asta şi o anume instabilitate, nu-i plăcea să aprofundeze foarte mult un domeniu, aluneca de pe un palier pe altul, era, într-adevăr, cel mai mobil dintre membrii grupului şi de foarte multe ori mă surprindea prin cîte o iniţiativă.

În „Prefaţa” la „Tratament fabulatoriu” spunea că una din bolile lui „de copilărie” este barocul. Cum aţi putea comenta barocul la M. Nedelciu?

Nu-mi amintesc această afirmaţie. Nu există aşa ceva la el, nu există plăcerea asta de a prolifera descriptiv, de a insista asupra obiectelor, asupra mişcărilor, el are, totuşi, un mod destul de jurnalistic de narare. Dacă mă gîndesc la lectura asta esenţială pentru el, „Casa verde” a lui Llosa, acolo e un gen de construcţie barocă. Lăuda cartea asta şi avea obiceiul, dacă o găsea la anticariat, să o cumpere şi să o facă cadou unuia care merită. Poate că a existat fascinaţia asta pentru baroc.

Să fie oare vorba de proliferarea formelor textului?

Da, poate, în sens formal, dar nu cred că noţiunea de baroc ar mai fi proprie pentru aşa ceva.

Cînd a intervenit prietenia dumneavoastră şi a lui Nedelciu cu Ion Dumitriu?

După absolvire, noi ne-am risipit, aveam întruniri sporadice la cenaclul „Junimea”. Nedelciu a fost profesor suplinitor la Sinaia, apoi ghid O.N.T. Marele meu noroc, după întîlnirea cu colegii de facultate, a fost să-l cunosc pe Radu Petrescu, mai întîi nu ca prozator, ci ca specialist în literatura infantilă. Eram profesor la Tohan, unde l-am cunoscut pe pictorul Teodor Rusu, membru al Şcolii de la Poiana Mărului (un sat lîngă Tohan). Prin T. Rusu l-am cunoscut pe Horia Bernea, care m-a trimis la Radu Petrescu (l-am cunoscut în 1980) şi tot prin T. Rusu l-am cunoscut în 1982 pe Ion Dumitriu, care venea de cel puţin două ori pe an să picteze la Poiana Mărului.

În atelierul lui Dumitriu au început sa vină scriitori mai mult decît pictori. Întotdeauna erau între 10-20 de persoane care discutau absolut orice, inclusiv politică. Se discuta direct și cu prudenţă, bănuiesc că există din perioada aia note informative la Securitate. Se discuta literatură, estetică, arte plastice, se spuneau anecdote, se bea. Veneau Bedros Horasangian, Iaru, Ioana Pârvulescu, Hanibal Stănciulescu, Tudor Ţopa, Ioan Groşan, Al. Vlad. La atelier tot timpul se întîmpla ceva, seara după 5.

În încheiere, vorbiţi-mi puţin de vremea cînd Mircea Nedelciu era librar la Cartea Românească.

Mircea era librar împreună cu Dan Stanciu, Florin Iaru era magazioner la subsolul din clădirea principală, unde o vreme a fost manipulator şi Gh Iova. Cei mai mulţi scriitori care veneau din provincie trăgeau la CR, la Dumitriu nu aveau toţi intrare. De foarte multe ori, de la librărie se mergea cu gaşca la atelierul lui Dumitriu. Grupul de la CR era însă unul foarte fluctuant şi fără identitate, faţă de cel din atelierul pictorului Dumitriu. Un personaj care venea foarte des la CR era Costache Olăreanu, pentru că lucra la Ministerul Învăţămîntului (în apropiere), mare amator de table ca şi M. Nedelciu.

13 octombrie 2006, București

Interviu realizat de Adina Dinițoiu

Sursa foto: pagina Facebook Gheorghe Crăciun