Literatura la feminin Interviu

Care Santos în dialog cu Adina Diniţoiu

 

„Prietenia dintre femei se bazează în primul rînd pe emoție”

 Săptămâna trecută, pe 1 martie, scriitoarea spaniolă Care Santos a fost prezentă la Bucureşti, cu ocazia lansării celui mai recent roman al său, „Jumătate de viaţă” (Premiul Nadal 2017; traducere din spaniolă şi note de Irina Dogaru, Editura Humanitas Fiction, 2018). Am stat de vorbă cu autoarea – despre activitatea ei de scriitoare, jurnalistă şi critic literar – la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, chiar în ziua de Mărţişor, geroasă şi înzăpezită, marcată de ultimele capricii ale iernii. (Adina Diniţoiu)

 

Aş dori să formulez prima întrebare plecând de la motto-ul cărţii, o frază ce aparţine filozofului catalan Joan-Carles Mèlich: „Nu se poate ierta decât ceea ce este de neiertat”. Romanul dvs. înfăţişează povestea a cinci prietene, pe parcursul unei jumătăţi de viaţă, pentru a parafraza titlul cărţii. Ne puteţi explica puţin această frază în contextul romanului dvs.? E vorba de o iertare individuală (în relaţia de prietenie feminină) sau ea se poate extinde şi la un nivel colectiv, social?

Iertarea poate fi percepută în ambele ipostaze: la nivel individual, făcând o referință concretă la viața privată – atunci când, de pildă, un copil îi face rău unui alt copil, adulții din jurul lui insistă ca acel copil să-și ceară iertare, chiar dacă nu e o iertare venită din suflet, și mă întreb ce rost are dacă nu este una autentică; la nivel colectiv – în ziua de azi e la modă să se ceară iertare: țările își cer iertare, Vaticanul își cere iertare, uneori față de niște victime care nu mai trăiesc (există doar urmașii acestora) și, din nou, nu poți să nu te întrebi ce rost mai are o astfel de iertare.

Toate aceste lucruri mi-au trezit o serie de neliniști și m-au îndemnat să cercetez mai în profunzime această chestiune. Am dat, în mod întâmplător, peste cartea lui Mèlich, care m-a intrigat, și această filozofie a iertării a ajuns să impregneze romanul meu.

La (re)întâlnirea celor cinci femei, în partea a doua a cărţii, se discută despre condiţia femeii (soţie, mamă), despre relaţii amoroase, despre cuplu, fidelitate etc. Într-un cuvânt, despre roluri sociale şi principii individuale, în cazul femeilor. Credeţi într-o etică a prieteniei feminine?

Cred într-o etică a prieteniei în general, și mai cred că etica – în cazul unei prietenii între femei – este diferită de aceea implicată de prietenia masculină, pentru că femeile sunt diferite de bărbați. Prietenia dintre femei se bazează în primul rând pe emoție, ceea ce o face să fie o prietenie mai complexă – într-un sens bun, dar și într-un sens rău. Totuși, nu cred că „Jumătate de viaţă” este un roman care să se concentreze în mod special asupra prieteniei. Cred că e vorba mai degrabă de un roman care insistă asupra cauzelor ce pot duce la crearea unor prietenii, pentru că cele cinci femei, atunci când se reunesc, după 30 de ani, nu sunt prietene și nu au fost prietene nici în trecut. Însă lucrurile care se petrec în acea noapte pot da naștere unei relații de prietenie între ele. Cu alte cuvinte, au o ocazie nepreţuită de a se împrieteni. Nu știm dacă vor face acest lucru, finalul rămâne deschis.

Dar prin ce diferă prietenia între bărbaţi?

Cred că bărbații sunt mai mult camarazi decât prieteni. Relația lor se bazează mai mult pe elementele pe care le au în comun. Emoțiile, în cazul lor, nu reprezintă un obstacol, care să îngreuneze relația. Uneori, simt că invidiez aceste relații de prietenie între bărbați, pentru că sunt mai simple. Bărbaţii sunt în stare să fie prieteni timp de 50 de ani, să se întâlnească în fiecare săptămână la o bere, să se uite la un meci de fotbal sau să discute despre femei. Pe când noi, femeile, ne întâlnim și facem psihanaliză, analizăm lumea în general, ne analizăm căsniciile și facem comparații între noi, ceea ce e nemaipomenit, dar uneori ar fi bine să putem schimba rolurile.

Cel mai adesea, personajele principale sunt femei, în cărţile dvs. Vă consideraţi o scriitoare feministă?

Nu vreau să mă consider un anumit tip de scriitoare, nu vreau să-mi pun eu însămi etichete, și-așa îmi pun multe etichete ceilalți.

Da, de cele mai multe ori, protagonistele mele sunt femei, iar în cazul romanului de față, aproape toate personajele, nu numai protagonistele, sunt femei. Pe de altă parte, este evident că și femeile, și bărbații trebuie să aibă aceleași șanse și aceleași drepturi. Eu scriu din perspectiva acestei convingeri personale, dar și din perspectiva experienței mele de viață, având în familie modelul unor femei foarte puternice. Însă nu vreau să cad în capcana etichetării, pentru că atunci aş fi obligată să scriu doar pentru o parte a publicului (cea feminină), și nu vreau să mă adresez unui segment limitat de public.

De ce sunt cinci femei?

Patru erau prea puține, șase erau prea multe (râde).

Aţi declarat că inventaţi o poveste plecând de la elemente mărunte, de la detalii de viaţă. „Jumătate de viaţă” este scris în urma unei întâlniri cu fostele colege de şcoală. Câtă biografie şi câtă invenţie este în romanul dvs.?

Există puține elemente biografice. I-am împrumutat personajului Martei o serie de trăsături care îmi aparțin. Am împrumutat și ceva din trecutul de student al tatălui meu, acordându-i această experiență personajului Olga, cea care a studiat medicina o perioadă. În ceea ce privește întâlnirea cu fostele colege, există o serie de elemente luate de ici, de colo, ele ar putea să-și recunoască trăirile și experiențele în carte, dar la modul difuz. Am putea vorbi mai degrabă de o atmosferă decât de un trecut concret, pe care să-l fi atribuit unui personaj.

 

 

În „Aerul pe care îl respiri” sau „Poftă de ciocolată”, Barcelona apare ca fundal romanesc (în contemporaneitate sau în trecut). Este Barcelona un adevărat personaj în cărţile dvs., ce reprezintă acest oraş pentru dvs.?

Barcelona reprezintă spațiul onestității mele literare. Este spațiul pe care-l cunosc cel mai bine, despre care știu să vorbesc cel mai bine, care îmi place atât de mult și în care mă simt comod din punct de vedere literar, pentru a amplasa subiectul unei cărți. În romanele citate mai sus, la care se poate adăuga și „Încăperi ferecate”, Barcelona este un adevărat personaj în sine. Acțiunea nu putea să se petreacă într-un alt loc. În romanul de faţă, aș fi putut opta pentru un alt spațiu literar, şi totuşi, din motivele de mai sus, n-am putut renunţa la Barcelona.

Sunteţi şi jurnalistă, şi critic literar. Sunteţi fondatoarea Asociaţiei Tinerilor Scriitori. Cum arată – pentru un profan, pentru un outsider – literatura spaniolă contemporană, în câteva cuvinte?

Dacă cineva ar dori să cunoască literatura spaniolă contemporană, i-aș recomanda eu o librărie unde să meargă. Și i-aș mai recomanda să fie la curent cu ceea ce se scrie în America Latină. Literatura în limbă spaniolă nu se scrie doar în Spania, ci mai ales în America Latină, unde apar lucruri foarte interesante.

Activez de 26 de ani în calitate de critic literar pentru autorii debutanți. Mă ocup numai de cei care scriu proză: romane sau proză scurtă, povestiri. În prezent, scriu un editorial care apare la două săptămâni, înainte publicam unul săptămânal. Prin urmare, țin pasul cu noile apariții. Niciodată nu am avut încredere în scriitorii care nu-i citesc pe cei tineri. E un soi de aroganţă de care vreau să mă feresc, de aceea mă străduiesc să fiu la curent cu ceea ce publică tinerii.

Sunteţi exigentă sau indulgentă în calitate de critic literar?

Cu unele cărți trebuie să fii foarte exigent, dar cu altele merită să fii mai indulgent (râde).

Credeţi că soarta literaturii e ameninţată în epoca internetului şi a tehnologiei? Credeţi într-un impact social al literaturii azi?

Modalitatea în care citim se va schimba, cu siguranţă. Pe de altă parte, simt că, în momentul acesta, literatura e mai necesară ca niciodată. În aceste vremuri atât de zgomotoase, în care internetul ne umple de informații până la sațietate, în care totul se petrece rapid şi viața noastră are un ritm extrem de accelerat, e momentul cel mai potrivit să mergi contra curentului, să pui mâna pe o carte și să parcurgi sensul invers al acestui ritm nebunesc al lumii. Pentru mine, în calitate de cititoare, lectura unei cărți este modalitatea prin care mă opun acestui ritm frenetic al lumii. În clipa în care deschid o carte, spun nu Twitter-ului, Facebook-ului etc., şi-mi impun eu însămi un anumit ritm, ba chiar şi un anumit tip de cunoaştere. Din acest punct de vedere, cred că literatura este mai vie ca niciodată.

Vă afectează – ca scriitoare – activitatea dvs. de jurnalistă şi de critic literar? Sunt aceste activităţi complet separate, în ce vă priveşte?

Am lăsat deoparte, de mulţi ani, jurnalismul activ, scriu doar articole de opinie din când în când; nu simt că aceste texte mă încurcă, ci, din contră, mă ajută în munca de scriitoare (prin informaţie, atitudine). În calitate de critic literar, am simțit că fac parte, oarecum, din ambele tabere, e ca şi cum aș fi trecut în tabăra adversă. Experienţa de scriitoare mi-a furnizat o altă perspectivă asupra actului critic: mi-am dat seama de câte eforturi e nevoie ca să scrii o carte, chiar și un roman prost!

Care sunt scriitorii care v-au format, modelele dvs. literare?

Cred că e vorba mai degrabă de scriitori de limbă spaniolă din America Latină. Am crescut, apoi, citind literatura victoriană. Am ajuns la această literatură graţie romanticilor, care, realmente, mă fascinau – Shelley, Byron, Yeats, romanticii englezi –, după care am descoperit literatura rusă a secolului al XIX-lea, care m-a sedus şi ea, ca pe orice alt cititor. Literatura rusă de secol XIX are acest efect asupra cititorilor. Literatura din America de Sud mi s-a părut nu doar bogată în povești, ci și interesantă prin viziunea nouă asupra lumii pe care o oferea, prin tehnicile literare folosite. Eu, una, îi sunt îndatorată literaturii sud-americane.

Ce urmează după „Jumătate de viaţă”, lucraţi la o nouă carte?

Da, lucrez la un nou roman. Cu puțin noroc, va fi gata la sfârșitul verii. Nu e un roman istoric, deşi evocă un moment istoric, și anume ultima zi din Războiul Civil (evenimentele se petrec tot la Barcelona), dar va fi ancorat, la fel ca romanul „Jumătate de viață”, în contemporaneitate.

 

În foto: Care Santos alături de Adina Diniţoiu, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, pe 1 martie 2018
Interviul a fost realizat cu sprijinul traducătoarei din limba spaniolă Codruța Rușeanu

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu