Destin în pânză albă și subțire (I)

1.

Puteam auzi bătăile ceasului din antreu. Casa era veche, cu un miros de lemn mucegăit, cu draperii negre și uși din lemn masiv, cu dungi de igrasie pe pereți ca niște desene abstracte. Un cavou mai degrabă, nicidecum o casă, deși maiestuoasă în felul ei, de oameni înstăriți odinioară, acum scăpătați. M-a primit într-o cameră aranjată modest și m-a întins pe un pat cu un cearceaf alb, curat. Picioarele îmi tremurau și inima o simțeam mai degrabă ca pe un șoarece prins în cursă. Mi-a acoperit ochii cu un prosop alb care mirosea a levănțică și mi-a desfăcut picioarele, s-a uitat și lumina din frunte îmi străbătea țesuturile moi ca un ochi magic, razele ei îmi gâdilau genele și auzeam gâfâiturile doctorului gârbovit și apăsat de ani. Număram secundele și când am ajuns la 323, lumina s-a oprit. Auzeam din nou tic-tacurile ceasului și respirația greoaie. Mi-a spus că sunt sănătoasă, că nu are sens să-mi fac griji. M-a chemat peste o săptămână la un consult de rutină, așa mi-a zis. Zilele au trecut greu pentru că durerea amuțea doar la calmantele puternice, iar nopțile ea apărea ca un sfredel anemic care-mi perfora abdomenul în jos, de parcă ar fi vrut să iasă afară. Afară la lumină, să părăsească întunericul țesutului meu viu. Și eu mă încăpățânam, mă obișnuisem cu ea, făcea parte din secretul meu interior, blajin, pe care nici Dumnezeu nu-l cunoștea în totalitate. O cămăruță mucegăită a singurătății, acolo unde închidem defulările și ratările, creaturile abominabile, eșecurile sentimentale, voințele vii calcificate, acele piciorușe mici cu care cândva încercasem să scap din corvoada plată a unui trup închis și limitat.

Ca orice tânără de vârsta mea, nici măcar 23 de ani curați, am crezut că pot răsturna propriul destin, marcat de sărăcie și mediocritate, născută din părinți fără proprietăți și fără titluri, și cu mania alcoolului pe deasupra, de parcă nu ar fi fost suficient. Întotdeauna am știut că destinul omului este ca un colț al camerei unde se strâng muște moarte și păianjeni. Cel puțin pe drumul ăsta m-a condus timpul ascuns în carapacea mea, ca un motan bolnav și bătrân.

Totul a început toamna, când frunzele bolnave se retrăgeau. Într-o gară din Mioveni, mă întorceam de la meditațiile de fizică, cu capul cât un sat mic și abandonat, termodinamica și legile ei, atât de tragice și malițioase. Și a apărut, că doar în astfel de momente apare, când avem sistemul de protecție căzut la pământ. A început din tren, când geamul aburit de mizerie și condens amplifica magia toamnei. El s-a așezat în dreptul ochilor mei și m-a privit tot drumul. Ca un servitor. Ca un câine. Și mi-a povestit viața sa la fel de păcătoasă și obidită ca a mea. Aveam atât de multe în comun, în sud, toți oamenii sunt asemănători, iuți și ușor de păcălit. Avea ochii mari, fixați într-un cap tuns scurt, scheletic, supt la față, dar viu. De parcă inima lui se urcase în spatele ochilor și mă urmărea ca o pisică sălbatică. Fără întrebări, conversam apatic, nu voiam să fim fatidici sau aroganți, deși martorii care treceau prin colțul ochilor așa ne priveau, număram eșecurile și le notam pe foia albă a timpului sacadat de bătăile șinelor, spuneam numele celor de care fusesem îndrăgostiți, numele celor care ne mutilaseră psihic, al celor care ne pârâseră și care ne furaseră demnitatea. Desenasem pe o foaie curată traseele proprii, ambițiile și punctele neatinse. El voia să devină avocat, iar eu medic.

În gară am stat pe o băncuță cucerită de rugină. Și ne-am strâns mâinile în întunericul gării, oprit doar de un felinar bolnav. Cuvintele se împotmoleau de o sită invizibilă. Ne priveam cu o poftă bolnăvicioasă și viciată de torentul creaturilor din noi. Mama așa mi-a zis, poate singurul său sfat bun, primit la rândul ei de la mama sa, că în fiecare om, sănătos sau bolnav, doarme o creatură.

Din păcate, în astfel de împrejurări, ne putem controla atât de puțin. În garsoniera lui Ionică, Popescu Ionică, așa se prezentase, plapuma mirosea ca plapuma unui burlac și pereții erau tapițați cu desene geometrice amețitoare. Mi-a turnat un pahar de roze, Sâmburești, și apele s-au domolit, vigilența mea devenise inexistentă, și în ciuda aparențelor, m-a atins. Pe bărbie, apoi pe spate, pe sâni, pe fund, pe picioare și a lăsat inelarul să simtă umezeala secretă dintre picioare. Timpul devine în astfel de momente un inel pe degetele moarte, un glas pierdut într-o cavernă a celui mai bine intenționat bețiv. Extazul doar activa creatura, iar creatura era pură și nu știa să se abțină. Nu ne-am abținut în acea seară. O eternitate luminoasă a unui băț de chibrit.

Zilele următoare încă fuseseră binecuvântate de lumină, am citit din Schiller și Hesse, am ascultat „Nights in white satin”, viața noastră era ca jocul mărgelelor de sticlă, am băut și am râs, ne-am sărutat și ne-am iubit, dar când am vomitat și m-am simțit rău după câteva luni, trăind doar cu puținul agonisit din munca lui Ionică, consultant la o firmă locală, când mama mă suna și mă amenința să mă întorc acasă, altfel să nu mă mai vadă niciodată, când testul de sarcină avea două linii clare, repetat, s-a oprit această lumină, și-n locul său a apărut întunericul.

Spre deosebire de lumină, întunericul este lacom și rău. Ionică s-a schimbat. Glasul lui mieros devenise acum rece ca pielea unui mort. Mi-a spus că va fi greu, că nu puteam merge așa înainte, nu aveam spațiu și nici bani, nici timp, nici măcar iubire pentru un suflet nevinovat. Țin minte doar că literele A/V/O/R/T mi-au intrat pe sub piele ca niște creaturi minuscule și m-au înțepat mult timp de atunci încolo. Numele meu, Loredana, devenise acum articulat greoi și insipid, cu aversiune, cu o vină care mi-a aparținut de la început. Din acele momente de început, când ploaia, trenul și lumina sa galbenă din compartiment ascunseseră atât de multe grimase care m-ar fi putut avertiza.

(va urma)