Atelier Literatura la feminin Nr. 189

Zăpezi

Reach content for Google search „Dumitrita Stoica”

Ar trebui să se uite în oglindă. E ciudat că ăsta e primul lucru pe care îl face zi de zi, când se trezește. Ar putea privi pe fereastră să vadă dacă e soare sau înnorat… Poate că doamna Soare și-a scos la plimbare câinele. Se repede la picioare când intri în apartament. Aseară a trecut pe la ea s-o roage să dea muzica mai încet, nu putea să doarmă. Era cu o prietenă. Văduve amândouă, mulțumite că bărbații lor au murit înainte de pandemie. Ascultau muzică. „Cânta un matelot la proră/ Și marea nu-l înțelegea/ Un singur matelot cânta…” Nu le era somn. Obișnuite să stea degeaba cu orele, să vorbească. Bărbații, marinari, se cunoșteau din copilărie. Fumau ca turcii. Au căzut la pat. De la artrită. Ce-ar fi făcut acum cu ei prin spitale?! Javra se fâțâia prin toată casa. Când a sunat la ușă, a auzit întâi o bufnitură, apoi un lătrat aprig. N-a stat prea mult, a băut niște vin și-a mâncat floricele făcute la tigaie. I-au ghicit în cărți. Se pare că viața i se va schimba. Nu, nu, să nu-i fie frică, de Covid scapă. Un valet de tobă se gândește la ea, deși nu se cunosc. Îi cade la așternut, la drum de seară. Gând la gând cu bucurie. Au un prieten, fost expert în criminalistică, văduv de câțiva ani. Un om tare cumsecade și tare singur. N-ar vrea să…? Nu.

Se trezește brusc, își caută papucii cu mintea în ceață, se duce la baie, aprinde lumina, deschide ușa, se așază în fața chiuvetei. Uneori o trezește zgomotul liftului. Ușa care alunecă pe nesimțite spre ultimul etaj, dar aproape de final se face grea, își anunță oprirea. Acum se aude tot mai rar. Parcă n-ar mai pleca nimeni la slujbă. De când?  În copilărie n-avea o oglindă așa de  mare, luminată de leduri. Era una singură pentru toată familia, agățată într-un cui pe un perete. Ca să se uite în ea, să se vadă  bine, o punea în altă parte, pe pervaz, la fereastră. Îi cădea lumina pe față și se uita curioasă. Uimită aproape. Da, și atunci. Puse cap la cap, ar fi mii de priviri matinale spre fața care poartă urmele indescifrabile ale somnului. Memoria propriului chip îți oferă nu o fotografie clară, nici măcar una blurată, doar niște rudimente vizuale. Mai mult o umbră. Nu, nu vezi nimic, de fapt. Încerci să îți amintești cum arăți și nu vezi nimic. Rămâi cu straniul sentiment că ești o persoană anume, inconfundabilă, și, totuși, fără contur.

Stă cu mâinile sprijinite de chiuvetă și se uită la degetele de la picioare, întârzie inexplicabil momentul întâlnirii cu imaginea din oglindă, nu și-a șters bine oja, au rămas urme. Papucii albaștri ar trebui aruncați. Unuia i s-a desfăcut cusătura, se vede un fir subțire și creț. L-o fi ros terrierul? Nu, n-avea cum, nu s-a dus în papuci, nu-i folosește decât în casă. Cât a stat în fotoliu, vreo oră, nu mai mult, i-a dat târcoale. Îi plac câinii, mai ales câinii mari, lorzii. Javrele astea mici n-au liniște. Muzica și vocile văduvelor, când vesele, când nostalgice, jucăria pieptănată cu moț amușinându-i picioarele, încercând să-și înfigă colții mărunți într-o bucată de pantalon. Vinul o amețise repede. Era uleios, maroniu-roșiatic. Reflexe de chihlimbar. Dulce, cu aromă de tămâioasă. I se părea că ochii verzi ai necunoscutei scânteiază în penumbra încăperii. Le-a cerut o fotografie cu expertul în criminalistică. N-aveau. E înalt? Ei, nu prea, ce nevoie avem noi de lungani?! E bun ca pâinea caldă și gospodar, mai rar așa gospodar. Are un pogon de vie la țară, cu struguri de soi, vinul ăsta de la el e. Îl face singur, după o rețetă veche. Nici n-a vrut să audă de teasc. Îi zdrobește cu picioarele. Nu, nu era în papuci, își pusese pantofii din piele moale. Când încearcă să meargă, căptușeala din lână se ridică, se desprinde de talpă. S-a obișnuit cu ei. O doare un deget sau mai multe, e o durere difuză, de oase. S-o fi lovit de vreun prag. Când a ieșit din apartament cu câinele printre picioare. Nu-și dă seama. Nu-și mai amintește. Îi zvâcnește capul.

Nu mai are niciun rost să se uite, a trecut prea mult timp. Se trezea brusc și se ducea instinctiv acolo, cu mintea în ceață. „Cânta un matelot la proră/ Și marea nu-l înțelegea/ Un singur matelot cânta…” Cândva îi plăcea marea. Acum, de când nu mai are parte de ele, îi plac zăpezile. S-a uitat la „Snowpiercer” până a adormit doar ca să se bucure de troienele care acoperă lumea. Moartea albă, cea mai frumoasă dintre morți. Tot gândindu-se la plictiseala de-aseară, umbrele nopții s-au topit în lumina ledurilor. Îi pare rău, o copleșește tristețea ca atunci când vrea să ajungă la o întâlnire cu cineva de care s-a îndrăgostit, într-un loc pe care nu-l știe și se rătăcește. Ca-n decorurile stranii ale distopiilor de pe Netflix. A văzut atâtea anul ăsta, încât, când se duce la Lidl în unele dimineți, are impresia că trăiește în viitor. În ceață, deasupra, fumul gros, de un alb murdar, de la CET Sud, intersecții cu semafoare care piuie, supermarketuri goale în care te porți pierde cu orele, buldozere care scurmă în mijlocul bulevardului, descoperă subteranele din beton și metal. Acum s-a trezit cu totul. Se uită. Tot ea e. Neschimbată. Se poate spăla pe dinți. Și astăzi e o zi.

Sumar Literomania nr. 189

Susține Literomania

Despre autor

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica este absolventă a Facultății de Litere a Universității București, doctor în filologie cu o teză despre teatrul poetic de orientare modernă de la începutul secolului XX. A publicat manuale de liceu, auxiliare didactice, articole de opinie și eseuri, în diverse reviste culturale. Este, de asemenea, autoare a două romane: „Nu mă atinge”, Editura Humanitas, 2011 și „La marginea lumii”, Editura Cartea Românească, 2018. A publicat proză scurtă, în „Literomania”, în cadrul rubricii „Flash fiction stories” (2017-2018) . În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (CDPL, coord. un cristian).

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: