Eduardo Torres, un caz aparte?

„Acest articol nu are alt merit în afară de acela că e cel mai bun care s-a scris pe această temă.”

Augusto Monterroso, „Restul e tăcere”

Maestru al prozei foarte scurte – a scris, de altfel, cea mai scurtă proză din istoria literaturii, formată dintr-o singură frază –, Augusto Monterroso este considerat unul dintre reprezentanții de seamă ai boomului literar din America Latină. Născut în Honduras, Augusto Monterroso, pentru că s-a opus dictaturii lui Jorge Ubico, numit și Napoleonul Americii Centrale, a fost exilat din țara natală. O mare parte din viață a trăit în Mexic, unde își plasează și trama singurului său roman, apărut în 1978: „Lo demás es silencio” (tradus la noi din spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari, cu titlul „Restul e tăcere. Viața și opera lui Eduardo Torres”, și publicat în 2019 de Editura Polirom).

Sarcastic, ironic, microromanul lui Monterroso este necruțător cu fenomenul imposturii literare, cu farseurii, cu șarlatanii, cu mediocrii care nu numai că rezistă, dar se și impun ca formatori de opinie în viața culturală a unei comunități sau chiar a unei țări. Este, pe scurt, o satiră usturătoare la adresa celor care au ales cultura ca mediu de parvenire. Augusto Monterroso nu este doar ironic, ci și, așa cum îi stă bine unui scriitor foarte bun, autoironic, inserând (bănuiesc eu) în portretul personajului său, criticul literar Eduardo Torres, destul de multe detalii din personalitatea scriitorului și omului Monterroso.

Alcătuit din mărturii despre criticul literar Eduardo Torres, din câteva scurte articole și conferințe ale acestuia, dar și din vorbele de duh scrise sau împărtășite cu generozitate de Torres amicilor săi, micromanul din 1978 se dovedește a fi, conform convenției literare impuse de autor, chiar cartea-omagiu concepută în onoarea lui Eduardo Torres, personalitate marcantă a orășelului San Blas, director, trebuie menționat, al suplimentului literar al ziarului „El Heraldo de San Blas”. Ironia este prezentă încă de la prima pagină, unde putem citi epitaful lui Torres, compus de el însuși și care va fi gravat într-o bună zi, ni se spune, pe piatra funerară a acestuia. Deocamdată, criticul nostru literar este bine mersi, în ciuda preocupării sale pentru posteritate.

Dintre mărturii, probabil cele mai spumoase sunt confesiunile doamnei Torres și ale valetului. „Amintiri din viața mea alături de un om important” se numește textul semnat de Luciano Zamora, valetul și secretarul lui Eduardo Torres. Luciano nu se obosește cu prea multe detalii din viața stăpânului său, iar atunci când o face, se bizuie pe bârfe sau dezvăluie amănunte picante din viața matrimonială a cuplului Torres. Încă de la bun început, prin motto-ul ales, „Nous serions nos valets, pour être nos maîtres” (J.-J. Rousseau), Luciano pare mai degrabă un subversiv decât un lăudător al meritelor stăpânului. Amintește, prin atitudinea sa, de bietul Spiridon, „băiatul de procopseală” din „O noapte furtunoasă”: „Am, în vremea aia, șaptesprezece ani. Nu știu ce forțe mă stăpânesc, dar dacă nu citesc noaptea, am coșmaruri sau nu pot pune geană pe geană, iar dacă se întâmplă să ațipesc, în dimineața următoare am să mă trezesc atât de obosit, încât nu voi putea să-mi fac bine treaba când vine vorba de a-l ajuta pe maestru să-și ia sacoul sau să-i duc bastonul, iar el, văzând că ceva nu e în regulă, privindu-mă supărat în ochi, o să-mi spună ce e cu tine, băiete, te-ai tâmpit, pun pariu că te-ai masturbat, o să-ți pierzi mințile, iar eu, în loc să-i spun da (pentru că va avea și el dreptatea lui), am să inventez că am citit niște studii de cultură civică, despre simbolurile naționale sau despre limitele din San Blas, și el se va preface că se lasă păcălit și la plecare mă va închide din nou între cărțile sale, căci îi dă înainte cu ideea că eu sunt pentru el valet-secretar și nu servitor”.

Mărturia soției, „Întotdeauna e greu să vorbești despre soțul tău”, nu este una scrisă, ci înregistrată. Înțelegem, din cele mărturisite, de ce nu are timp pentru scris. Ajunge un scriitor în casă, pare a fi părerea doamnei Carmen de Torres, una, de altfel, nu prea măgulitoare la adresa soțului, pe care îl consideră un… impostor: „..treptat Eduardo a început să scrie articole la ziar și altele, devenind o persoană importantă în San Blas, dar asta probabil din pricină că aici nimeni nu știe nimic, și nu-mi pasă că se va afla ce spun, pentru că asta spun cu toții, așa că mai bine să le-o iau înainte și să zic eu de ei decât să zică ei de mine. Pentru mine, toți sunt niște impostori, începând, de ce nu, chiar cu soțul meu, care turuie mereu despre lucruri înălțătoare (oh, da), dar care atunci când ar fi trebuit, nu le-a dat nicio atenție copiilor noștri, lăsând toată greutatea pe umerii mei, sau când își amintea că are copii era numai pentru a le spune să citească mai știu eu ce, de parcă asta i-ar fi ajutat cu ceva sau le-ar fi ținut de foame, chiar dacă la noi în casă nu le-a lipsit niciodată nimic, și slavă Domnului că s-au făcut mari și nu-i seamănă deloc. Pentru că mereu am avut limba ascuțită, nu m-am ferit să-l întreb: Tu și prietenii tăi ce faceți? Stați toată ziua la cafenea vorbind despre prostii și distrându-vă pe seama celor care scriu, sau imaginându-vă că sunteți cine știe cine, în timp ce eu stau acasă, le pun la treabă pe slujnice, fără să mă plătească cineva pentru asta”.

Cât despre opera maestrului Torres, așa cum reiese din cartea-omagiu, este una subțire, de suprafață, formată din câteva articole pline de date eronate, cum o dovedește și atitudinea unui cititor revoltat de erorile conținute de scurta prefață semnată de Eduardo Torres la o ediție „Don Quijote”, articole preluate însă constant de „Revista Universității din Mexic”. Opera este completată de câteva conferințe și de câteva maxime și cugetări. În toate aceste materiale, criticul nostru se arată, în ciuda atitudinii atotștiutoare, plin de contradicții și mai deloc informat. Bineînțeles, totul trebuie privit în contextul ludic al scriitorului, adică al lui Monterroso, care punctează în această carte, de câte ori se ivește ocazia, diversele tare ale lumii literare: infatuarea scriitorilor și a criticilor, indistincția dintre valoare și nonvaloare, mediocritatea multora dintre literați, viața dezorganizată a multor scriitori și scriitoare, atât din punct de vedere intelectual, cât și amoros (la „Congresul tuturor scriitorilor de pe întregul continent”, care a avut loc la San Blas, în 1967, Eduardo Torres propune, plin de compasiune și îngrijorat, următoarele: „Cu scopul de a garanta o binemeritată odihnă bărbaților și femeilor de litere, li se recomandă ca, atunci când nu mai simt dorința cuvenită, să se abțină de la practicarea oricărui gen de amor liber”).

Așijderea și în cazul maximelor și vorbelor de duh ale maestrului Torres, multe dintre ele lipsite de logică, deși altele, din care am ales câteva spre exemplificare, nu par chiar lipsite de o oarece rațiune: „Așa cum se întâmplă cu toate lucrurile, inteligența s-a democratizat într-o asemenea măsură, încât nu mai este un privilegiu al săracilor”; „Inteligența comite prostii pe care numai prostia le poate îndrepta”; „Pare că soarta celor mai bune idei este să cadă în mâinile celor mai răi oameni”; „Când dreptatea și adevărul sunt de partea ta, fă în așa fel încât să treacă de partea inamicului, care astfel te va putea urmări cu dreptate și adevăr, iar asta îl va face să piardă fără îndoială”; „Mulțumită sistemului de burse pentru poeți, în țara noastră au fost produse foarte multe capodopere pe care tăcerea nu le-a produs niciodată” etc.

Personajul lui Monterroso, lăsând la o parte șarlatania sa, de care este mai mult sau mai puțin conștient, pare a fi, într-o oarecare măsură, prin naivitatea lui, un Don Quijote – într-o formă caricaturală, bineînțeles. Are o misiune (culturală) și încearcă să se achite de ea cum poate el mai bine. Nu întâmplător, și aici Monterroso ne face cu ochiul complice, în prefața la romanul lui Cervantes, Eduardo Torres scrie următoarele: „Deși e adevărat că pentru cartea aceasta Cervantes și-a ales un nebun drept personaj principal, ar fi nedrept să presupunem că sufletul său bun încerca să-și bată joc de un biet țicnit care nu-i făcuse nimic. Nu; dincolo de asta e ceva mai mult”. Sau nu? Sau restul e doar tăcere și nimic mai mult?