Flash fiction stories

Flash fiction stories – mai 2018 (II)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica, o dată la două săptămâni (în funcţie de textele trimise), microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). 

Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli: 

  1. prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania. 

Spor la scris!   

 

Lord

Mariana Dobrică 

Nu te mai gândi la asta, nu mă mai gândesc, seara, masa din bucătărie, farfuria ta plată, galbenă și pătrată, șervețelele albe, furculița și cuțitul din mâinile tale, jumătatea de șnițel din farfuria galbenă, paharul cu apă de lângă, sticla cu apă plată de lângă, coșul de pâine cu trei felii, bolul verde cu salată verde, cutia de bomboane din fața mea, bomboana din mâna mea, nu te mai gândi la asta, nu mă mai gândesc, îl cheamă Lord, e un câine mare și are o blană scămoșată de culoarea ceaiului de tei, mi-ai spus că îl cheamă Lord, da, cred că da, plec devreme mâine, pe la 5.00, trebuie să ajung la Iași, mă întorc poimâine, ok, îmi trebuie două cămăși albe, ok, sunt călcate, nu mai mânca atâtea bomboane, o să ți se facă rău, mănâncă și altceva, mai iau una, nu mi se face, Lord, așa îl cheamă, stătea pe trotuar, m-am mirat că l-am văzut acolo, singur, cineva l-a împins cu piciorul, nu a mârâit, nu s-a repezit la piciorul ăla, m-am uitat din tramvai la oamenii opriți pe trotuar, dar nu l-am recunoscut pe bărbosul ăla cu ochi senini care era stăpânul lui, tramvaiul nu mai pleca din stație, avusese loc un accident, salvare, poliție, sirene, circulație blocată, cineva întins pe asfalt într-o poziție nefirească, cu fața în jos, chiar lângă trecerea de pietoni, alte câteva persoane în jur, muri, maică?, am întors capul, o bătrână numai riduri și oase, cu haine mirosind a naftalină, medicamente și bătrânețe, nu știu, Lord plecase de pe trotuar, era în mijlocul străzii, se uita la cel întins pe jos, dar nu îndrăznea să se apropie, fetița în paltonaș roz din fața mea își lipise capul de geam și se uita cu aviditate la ce se întâmplă, fredona Jingle bells și privea moartea cu o curiozitate înspăimântătoare, avea prins în piept un mărțișor, a plecat tramvaiul, am coborât la prima, nu mai suportam Jingle bells, de-aia am întârziat și am ajuns după tine, am mers două stații pe jos, nu te mai gândi la asta, nu mă mai gândesc, de dimineață erau la chioșcul de ziare, Lord alerga în jurul lui zănatic și bărbosul ăla cu ochi senini avea în mână o cafea și vorbea cu vânzătorul, nu te mai gândi la asta, nu mă mai gândesc, e înfrigurat începutul ăsta de primăvară, acum o lună, când a nins, am coborât din tramvai și nu puteam să merg, era patinoar pe trotuar, am luat-o pe lângă, prin zăpadă, că nu aveam chef să cad, și am ajuns la scara aia exterioară de lângă magazinul cu undițe din apropiere de pasaj, atunci s-a repezit un câine lătrând la mine, parcă ți-am zis, da, mi-ai zis, m-am speriat, nu aveam chef nici de antirabice, sunt așa dureroase, nu te mai gândi la asta, nu mă mai gândesc, și Lord, nu mai lătra, mă, băiatule, o voce de sub niște cartoane și pleduri de sub scară, nu mai lătra, mă, băiatule, Lord s-a oprit la un metru de mine cu un aer de pe aici nu se trece, nu a mai lătrat, mi-am continuat drumul, era frig, frig, dormeau sub scara aia, un om și un câine, i-am văzut apoi de câte ori am trecut dimineața pe acolo, și în timpul zilei uneori, prin zonă, omul nu cerșea, nu te mai gândi la asta, nu mă mai gândesc, sunt doar doi cerșetori pe acolo, un orb care nu e orb la agenția de voiaj și cel cu picioarele amputate, care târăște după el un scăunel, pe la pasaj, din dimineața aia geroasă știu că îl cheamă Lord, nu te mai gândi la asta, nu mă mai gândesc, hai în pat, ține-mă în brațe, strâns, strâns, dimineață, plecarea ta cu săruturi, cămăși albe și cafea, plecarea mea, doar cu cafea, tramvaiul aglomerat, curba largă la care mereu am senzația că o să zboare de pe șine și o să se oprească într-un bloc, alte fizionomii, alte voci, stația cu accidentul, la care trebuie să cobor, doamna din metal cu umbrelă nu mai avea umbrelă, iar, rămăsese fără ea de vreo trei ori de când o puseseră acolo să se uite imobilă, impasibilă și cenușie la tramvaie, mașini și accidente, cornul cu mac de la toneta de lângă casa de bilete, aerul limpede și rece, o bătrână cu ghiocei, scara exterioară, Lord, cu blana lui scămoșată, făcut covrig pe cimentul de sub scară, niciun pled, niciun carton, niciun bărbos cu ochi senini, doar cimentul gol, ce faci, tu, mă băiatule, mă?, cine o să îți mai dea să mănânci?, cine o să te mai mângâie?, pe cine o să mai păzești?, cine o să te mai iubească, prăpăditule?, tu pe cine o să mai iubești?

 

 

În noapte

Anca Goja

Întunericul nu e niciodată complet negru. Liniştea cea mai deplină nu înseamnă decât un ansamblu de sunete vagi şi suspecte. Singurătatea te copleşeşte atunci când, din penumbră, eşti urmărit de cât mai multe perechi de ochi. Ochi galbeni, reci, fioroşi.

Alerg cât pot de repede prin iarba înaltă. Dinspre lanul de porumb răzbat sunete seci, de frunze uscate care se lovesc unele de altele, dar şi de paşi înfundaţi în pământul nisipos. Paşi de fiară, paşi de diavol. Cămaşa mi-e complet udă, dar picioarele goale simt răcoarea nopţii. În gura-mi deschisă îşi găsesc adăpost musculiţe înnebunite. Departe, peste câmp, zăresc luminile unor case. Îmi imaginez căldura camerelor. Un câine urlă prelung undeva.

Alerg fără să ştiu încotro mă îndrept. Ţin linia lanului de porumb şi sper să ajung la un liman. Nu mai ştiu unde ar trebui să fie drumul pietruit. În urechi îmi răsună bătăile inimii. Mi-e greu să mai ascult sunetele nopţii. Răsuflarea mea grea e ca o bătaie de tobă. Vreau să mă opresc o clipă, dar lanul e plin de luminiţe galbene, reci, fioroase. Fac un efort colosal şi continui să mă târâi prin iarbă.

Orbesc. O lumină puternică, albă, aţintită brusc spre mine. Pun mâna la ochi şi încerc să mă orientez.

-Hei, cine-i acolo? aud strigând o voce tânără de bărbat.

Mă dau la o parte din raza farurilor şi văd în tractor un adolescent pletos, la bustul gol. Lângă el, o fată îşi trage rochia peste cap.

-M-am rătăcit, îi spun, cu răsuflarea tăiată. Ania mă cheamă.

-Hai sus, Ania!

-Nu vreau să deranjez, zic, cu jumătate de gură.

-Hai mai repede, e un grup de puşcăriaşi evadaţi pe aici, pe undeva. Îi caută jandarmii.

Băiatul îi face semn fetei să coboare şi să mă lase să urc în dreapta lui. Mă aşez pe scaun, apoi fata urcă lângă mine.

Tânărul învârte cheia în contact, apoi ia mâna de pe volan şi caută schimbătorul de viteze. Îmi nimereşte genunchiul şi întârzie o clipă acolo.

Privirile galbene din lan îşi schimbă brusc aparenţa, îmblânzindu-se şi devenind lacome. În drepta mea aud un suspin.

 

 

Căință

Andra Iuscu 

Din cerul întunecat se desprindea un praf negru ce acoperea clădirile din depărtare. O beznă invadase lumea, o solitudine amețitoare plutea în aer la acea oră între noapte și zi. Un chip de marmură se pierdea la jumătatea unei ferestre mari.

Se uita cu o atenție sporită spre strălucirea emanată de cupola unei biserici, care mușca furioasă întunericul. Căzu în genunchi cu mâinile împreunate și începu să se roage. Scrâșni din dinți în timp ce lacrimile șiroiau din abundență pe obrajii lui. Pe mâinile subţiri, urmele unghiilor rămâneau impregnate adânc în carnea caldă. De-a lungul tâmplelor, mici şiruri de transpiraţie se scurg şi se amestecă cu lacrimile ce pătează mâinile împreunate ale acestuia. Continua să se roage cu patimă, deși liniștea se păstra intactă. Se uita vrăjit la acea cupolă strălucitoare, ca fiind singura speranță de care se putea agăța, singura care nu îl trăgea în abis. Își făcu cruce, se ridică și își apăsă mâna dreaptă pe geam, dorind să simtă frigul. Dacă ar putea lua acea strălucire să o ascundă doar pentru el, să îl poată salva de fiecare dată. Acoperi cupola cu palma dreaptă. Negru, atât… moartea ar arăta la fel. Dar cum rămâne cu strălucirea? Ea există dincolo de acel geam, dincolo de lumea în care trăiește. Cu o mișcare lentă, deschise geamul. Ar putea să evadeze? Dar cum ar reuşi să ajungă până pe partea cealaltă? O briză rece îi răscoli ființa. Totul părea să fie încremenit, dur și nepăsător la gesturile lui. Scoase din buzunarul costumului negru o eșarfă din mătase și o legă în jurul capului. Acum s-ar putea obișnui pentru veșnicie. Acea lumină dispăruse, încetase să-l mai urmărească. Inhala lacom aerul rece și îl străbătu pentru prima dată un fior de nerăbdare. Încet, se urcă pe pervaz. Lăsă geamul deschis. Calm, se lăsă să cadă în voia sorții. Un sunet strident crăpă liniștea. Nu dură mult până când peisajul să fie cuprins din nou de tăcere.

 

 

Umblătură useless și fără speranță

Diana Vlasa

Dimineața mă trezesc cu un vis lipit de față, ca saliva care mi se scurge printre buze, ca urdorile care mi se preling pe sub ochi, ca toate secrețiile care se chinuie să iasă din mine noaptea. Am chiloții umezi și spatele ușor transpirat.

Mă ridic din pat la șapte și mă ia amețeala. Pun niște haine în mașina de spălat și se învârt odată cu imaginea care-mi fuge dinaintea ochilor, și înainte și după ce pun detergent și îi dau drumul. Mă îmbrac în grabă și-mi pun o cană de ceai sau vin rămas de cu o seară înainte și-o vărs pe mine de două ori înainte să pot lua prima gură, care mă arde la limbă și mă gâdilă în palmă.

Dacă mă mănâncă palma stângă înseamnă că o să primesc bani. Sau îi fur. Sau îi cer înapoi pe cei pe care i-am plătit luna trecută pentru întreținere.

Ies din apartament, plouă, așa că îmi las umbrela pe cuier. Am în mână niște plicuri, niște contracte și cereri și mă bucur că le udă până ajung în centru și-napoi. Trec pe la bancă să fac un jaf armat; pe la secretariatul unui teatru ca să stabilesc data și ora la care îmi va înscena cineva infracțiunea comisă; plâng tare când merg să-mi fac xeroxuri la față și amprente pentru că vânzătoarea urlă de prea multe ori la mine, la prea multe variante ale mele.

La poștă completez un formular, plătesc timbrul și taxele ca să fiu expediată înapoi acasă. Nu voiam să merg plânsă atâta drum. Iar de acasă ies iar, de data asta în pantaloni de trening și un tricou murdar, ca să-mi plătesc RDS-ul, să-mi vând vocea în schimbul internetului și apoi părul în schimbul unei foarfece ca să-l tai.

Acasă mă uit la o variantă fake a Micii sirene și aștept să vină cineva să citească ceasurile de apă – fie ea dulce sau sărată. Fac un duș, stau pe veceu mult, gândindu-mă, și-mi spăl dinții la fel de bine cum îmi spăl plombele.

Mă bag în pat și nu pot să dorm din cauză că trebuie să-mi fi pierdut pe undeva, în timpul zilei, visul care-mi stătea lipit de față.

 

 

Publicăm mai jos una dintre cele două proze primite la redacţie – scrise cu talent şi semnate de Filofteia Covaciu, elevă în clasa a X-a D, la Colegiul Național ,,Vasile Lucaciu” din Baia Mare.

 

 O noapte lângă tine

Filofteia Covaciu

Clasa a X-a D

Colegiul Național ,,Vasile Lucaciu”, Baia Mare

Mâna lui o cuprinde pe a ei, acoperind-o, de parcă ar vrea să o țină acolo, sub aripa sa, departe de lume și de ochii ei răi. Ele se împletesc perfect, trezind sentimente puternice în sufletul ei. Îi era suficient să-l simtă aproape, să-i audă vocea, să simtă aerul cum se cutremură sub respirația lui. Nu ar fi cerut niciodată mai mult. Personalitatea ei era una puternică, dar nu-i putea rezista. El era altfel, diferit într-un mod plăcut, cel mai plăcut și mai rău. În același timp, odată cu zâmbetul lui, s-au deschis și porțile sufletului ei, care pentru prima dată a tremurat sub atingerea fină a primei scântei de iubire. A trezit în ea sentimente pe care nu le putea controla. Era vulnerabilă.

-Mă înspăimântă modul în care mă înțelegi, îi zise el reținut.

–Te înspăimântă modul în care te înțeleg sau faptul că pot afla lucruri despre tine pe care nu ai vrea să le afle nimeni?

-Ambele, Ada. Trase încă un fum din țigară, apoi o stinse. Nu știu cum se poate, dar cred că peste câțiva ani vei fi perfectă. Mi-e frică de faptul că eu nu voi fi acolo.

Ea se simți jignită, dar de fapt, el îi făcuse un compliment. O vedea undeva sus, în partea cea mai bună a societății, făcând ceea ce îi place, cu pasiune și dedicație, având o carieră de succes.

–Ada, eu voiam să spun că inteligența nu este suficientă ca să fii perfectă. Încă mai ai nevoie să treci prin niște etape și obstacole pe care ți le impune viața.

–Mi-aș dori să nu fiu atât de mică, spuse ea tristă.

-Crede-mă, și eu mi-aș dori, îi răspunse îngândurat, mai mult pentru sine.

Toate aceste gânduri care îi fulgerau prin minte erau precum o lovitură de cuțit în inimă. Își simțea pieptul greu de fiecare dată când era în preajma ei.

–Totuși, este bine și așa, nu?

–Opt ani, sunt o diferență mare, iubito…

Ea surâse la apelativul folosit. O impresiona modul în care știa să se comporte cu ea, atât de gentil și, totuși, cu o umbră de mister în privire. O intriga și își dorea cu mai multă ardoare să-l cunoască îndeaproape.

În spatele cuvântului care îi crea euforie nu se afla nici o intenție ascunsă, dar nu era folosit în întreaga lui intensitate, deși el și-ar fi dorit să îi spună astfel mereu.

–Nu știu dacă ai dreptate. Iubirea nu a fost niciodată un obstacol în calea cuiva, decât dacă a fost auto-impus.

–Cred că cel mai bun lucru ar fi să trăim prezentul exact așa cum e.

–De ce am impresia că tu nu te bucuri de prezent? îl întrebă ea, citindu-l ca pe o carte deschisă.

–Gândesc prea mult și mă stresez mult mai mult pentru anumite lucruri. De ce crezi că sunt atât de trist tot timpul?

-Tristețea nu arată decât faptul că ești uman. Sentimentele sunt făcute ca să fie trăite și simțite până în cel mai adânc colțișor al sufletului.

–Știi de ce îmi e cel mai frică? o întrebă privind-o adânc în ochi, astfel încât ajunse să-i privească până și cea mai întunecată umbră de tristețe din privire. Mi-e frică de faptul că aceasta va fi ultima noapte în care ne mai putem bucura unul de prezența celuilalt. Mi-e frică de acești ochi care nu mă vor mai privi cu atâta drag, de acest zâmbet care nu va mai fi atât de larg numai pentru mine. Mi-e frică de sufletul tău care nu va mai tresări la auzul vocii mele.

Prin mintea Adei trecură o mie de gânduri. Se întreba dacă el o va lăsa sau dacă a fost doar o scăpare de moment. Îl privi sceptică, încercând să deslușească ce anume se petrece în mintea lui, dar nu reuși decât să își dea seama care-i sunt trăirile. Oarecum, începu să o cuprindă frica de a nu-l pierde, deși la momentul respectiv părea imposibil și se vedea alături de el toată viața.

–Te asigur că e doar începutul, Rareș, se apropie de el și îi puse mâna pe obraz.

–Iartă-mă că spun toate aceste cuvinte…

-Nu are importanță, îi zâmbește cald. Mai spune-mi despre tine, îmi place când povestești.

Ea îl privi atentă, măsurându-i chipul din fiecare unghi și fiind atentă la fiecare mișcare a maxilarului său în timp ce vorbea. Povestea mult, iar ei îi plăcea să-l asculte. Gesturile și agitația cu care pronunţa cuvintele o făceau să se amuze și să zâmbească tâmp. Era un suflet tânăr prins într-un corp care-i cerea să fie matur.

–Ești atât de frumoasă, o privi fascinat. Cred că m-aș putea uita la tine ore în șir.

–Cine te oprește? îl întrebă privindu-l pătrunzător.

– Ada…

Gândul lui era că, în spatele vorbelor ei, se află prima fărâmă de senzualitate feminină, iar aceste lucruri îl făcură să-și imagineze ființa care avea să devină: o femeie completă pe care oricine și-ar dori să o aibă alături, dar totuși îi plăcea mai mult firea ei zburdalnică, mișcările ei copilărești, dar şi maturitatea de care dă dovadă când este nevoie. Se gândi că el o vrea pe Ada cea copilăroasă acum, de asta are nevoie, fiind doza lui de tratament pentru retrăirea unei singure clipe de adolescență.

–Auzi muzica?

-E cam imposibil să nu o aud, Rareș. Se aude chiar și până la lacul de aici. Bubuie în difuzoare.

–Melodia de acum nu bubuie în difuzoare, doar celelalte. Vrei să-mi acorzi acest dans, în lumina lunii care se reflectă pe lacul din fața noastră?

-Vreau, îi prinse mâna, zâmbindu-i.

Se apropie timidă de el. Era prima dată când dansa cu un băiat, atât de aproape, atât de sentimental. Își dorea ca momentul să nu se termine și chiar nu s-a terminat. Au stat îmbrățișați, chiar și când dintr-o melodie lentă s-a ajuns la una pop sau rock. Încet, își sprijini capul pe umărul lui, iar el zâmbi fără ca ea să îl vadă. Încerca să-i memoreze parfumul, dulce, cu miros de mandarine, atât de caracteristic lui.

El știa că era ultima dată când putea să se bucure de ea și încerca să-și imprime bine în minte momentul în care ea se afla în brațele lui.

–Cred că aș putea să stau așa ore întregi, murmură el.

–Nu-ți mai dau drumul până când vor veni după noi.

–Ar trebui să mergem să dansăm și cu prietenii noștri, nu crezi?

-Poate că ai dreptate…

-Pe mine chiar nu mă interesează ce se întâmplă acolo. Te aleg pe tine de o mie de ori fără să am vreo îndoială.

–Să mergem până acolo și să mai vorbim și cu ceilalți, iar apoi ne întoarcem, bine?

El o aprobă, iar apoi, precum niște copii, se priviră pe furiș următoarea oră. Îl privea absorbit de o discuție cu un prieten al său, iar el admira cât de firavă și nebună putea să fie, mișcându-se pe ritmul muzicii. Îmbina două firi total opuse: ar fi putut fi femeia ideală, pe care orice bărbat și-ar dori-o alături, dar în același timp, ar fi putut fi puștoaica ce adoră să-și trăiască viața la maxim. Se comporta ca și când, dintr-un moment în altul, balanța ar fi putut să se încline spre altceva. Era o enigmă și totuși el o înțelegea. Îi deslușea fiecare privire, de la cele mai cuminți până la cele mai obraznice.

–Trăiești atât de intens totul, ca la șaptesprezece ani…

-Ai doar douăzeci și cinci de ani, Rareș, râse ea. Ești la fel de nebun ca mine. Trăiește cu mine!

-Trăiesc cu tine, mereu! o sărută pe frunte.

Se gândi că, iubind-o pasional, i-ar rupe bucăți de fericire și tinerețe, dar pentru un moment, deveni egoist, trăind ca să o iubească în momentul în care se afla lângă el, pentru ca, mai târziu, să se sacrifice și să o lase să-și trăiască viața crescând frumos, bucurându-se de toate frumusețile vârstei, nu brusc, alături de el.

Parteneriat media


Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu