„Intră Stafia” (fragment) de Isabella Hammad

Editura Polirom vă invită să citiți un fragment din Intră Stafia de Isabella Hammad, roman finalist la Women’s Prize for Fiction, apărut de curând în colecția „Biblioteca Polirom”, traducere din limba engleză și note de George Volceanov.

„O narațiune cutremurătoare despre realitatea trăită de palestinieni în Cisiordania.” (Harper’s Bazaar)

Sonia Nasir, o actriță în vârstă de 38 de ani care locuiește la Londra, trece printr-o criză personală și profesională. După mai bine de un deceniu de absență, în 2017 se întoarce la Haifa, orașul natal al tatălui ei, ca să-și viziteze sora mai mare, pe Haneen. Simțindu-se pierdută și deziluzionată, Sonia speră că această călătorie ar putea fi ocazia perfectă pentru a reînnoda relația cu sora ei, dar și cu propriul trecut. Odată ajunsă în țara de origine, se apropie de o prietenă a lui Haneen, carismatica regizoare Mariam Mansour, care pregătește punerea în scenă a unui Hamlet grandios în Cisiordania. Gândit de Mariam ca o alegorie despre cauza palestiniană, textul lui Shakespeare este dezbătut îndelung de actori în timpul pregătirilor pentru spectacol. Deși inițial are rezerve față de această abordare, Sonia, care acceptă să joace rolul lui Gertrude, ajunge să rezoneze cu viziunea regizoarei, găsind, pe durata repetițiilor, din ce în ce mai multe legături de adâncime între piesă și lupta pentru eliberare a palestinienilor.

„Deși acțiunea se desfășoară în prezent, Intră Stafia este un roman impregnat de trecutul Palestinei – și bântuit de cel al Soniei. Isabella Hammad, autoare al cărei stil este în același timp delicat și precis, împletește cele două trecuturi cu grijă, oferindu-i Soniei tot atâtea stafii personale cât cele istorice. Într-adevăr, pare să ne transmită cartea, nicio conexiune autentică – fie ea politică sau personală – nu se poate realiza până când nu ies la iveală stafiile tuturor. Arta este, în ultimă instanță, un instrument eficient de a le scoate la lumină.” (The New York Times Book Review)

„Explorând teme precum diaspora, strămutarea și căutarea identității, Hammad construiește o lume cu o țesătură complexă și plină de emoție. O poveste tulburătoare despre reziliență și nevoia de a aparține unei comunități.” (Juriul Aspen Words Literary Prize)

„Sunt atât de multe lucruri de spus despre această carte: minunat scrisă, emoționantă și totodată incisivă, profundă și, mai presus de toate, provocatoare. Îl provoacă pe cititor să răspundă la problema cu care se confruntă personajele romanului: cum trăiești sub ocupație păstrându-ți demnitatea și umanitatea? Hammad răspunde la această întrebare purtându-ne în inimile și mințile personajelor și, prin ele, în inima și mintea Palestinei.” (Azar Nafisi)

Intră Stafia (fragment)

Isabella Hammad

— Pari foarte bronzată, îmi spuse Haneen între două pupături.

— O fi din cauza luminii.

Pe o parte a apartamentului ei se înșirau ferestre până în tavan, prin care se prelingea lumina mohorâtă a înserării pline de pomi. În bucătărie, un bec puternic, cu un abajur din sticlă colorată, proiecta pe dușumea un mănunchi de raze încâlcite.

— Ăsta ți‑e tot bagajul, nu?

Îmi împinse trollerul să nu mai fie la vedere, iar apoi se apropie de ceainic și îl umplu cu apă de la robinet. Bucătăria era imaculată, fără magneți atârnați pe frigider, fără plicuri aruncate vraiște. Nu era nici măcar un ziar.

— Cum a fost la aeroport?

— M‑au reținut în jur de‑o oră și jumătate.

— Norocoaso! Dar înseamnă că a trebuit să aștepți după mine. De ce nu m‑ai sunat?

— Am dat o tură pe la Akka.

— Frumos. Ce mai face tata? Uite, dacă ți‑e foame…, și așeză dinaintea mea un castron cu fructe.

Abajurul îi proiecta pe buza de sus o mustață roșie.

— E bine. Înoată mult.

— O să‑l sunăm. Și‑n rest, cum merge treaba?

— E sezon mort.

— Corect.

Fierbătorul întrerupse tăcerea cu zumzăitul lui.

— Mă bucur sincer că ai venit. Cât ziceai că stai de data asta?

— Mă gândeam la câteva săptămâni, dar dacă ai nevoie de spațiu, pot să…

— Nu, nu, rămâi cât îți face ție plăcere. Eu vin și plec. În unele nopți rămân la Tel Aviv, mai ales dacă e vreo ședință la facultate.

— Corect.

— Dar, desigur, ești binevenită atâta timp cât îți face plăcere.

Ceainicul păcăni și pufăi trimițând un norișor de aburi pe faianță. M‑am holbat la ea. Ceva nu e în regulă. Își scoase ochelarii și își trecu degetele mari și arătătoarele peste ochi, impreunandu‑și pleoapele. Nu era gestul unei femei care se dă cu rimel. M‑am rezemat cu coatele de tăblia bufetului și am încercat să adopt un ton călduros.

— Cum merge treaba la universitate? am întrebat.

— Sinceră să fiu, e nașpa. Din ce în ce mai rău. Am sentimentul că de fiecare dată scap ca prin urechile acului. Nu știu cum să, cum să fiu. Mă gândesc să mă mut în Anglia.

— Poftim?

Se aplecă deasupra telefonului, mângâind și bătând cu degetele în ecran, apoi îl așeză între noi două.

— Nu te întoarce în Anglia, am zis. Anglia e îngrozitoare.

— Salut, Baba!

Privirea ei o întâlni pe a mea, dar zâmbetul îi era adresat tatii.

— Salut, răsună vocea lui cu o ușoară întârziere.

— Salut, Baba! Sonia la telefon.

— Habibti, al‑hamdillah ‘asalamtik. Ce mai faci? Ai văzut casa?

— N‑am apucat, am răspuns râzând. Abia am sosit.

— Ți‑au făcut zile fripte?

— Nu prea. E tare bine aici, în casa asta frumoasă a lui Haneen! Are o priveliște grozavă. Devin nostalgică. La tine, toate bune?

— Te rog să faci poze și nişte videoclipuri. Toate‑s bune, toate‑s bune. Mă uit la un film despre Vietnam.

— Am auzit că înoți mult, interveni Haneen.

— Da.

— Craulul e mai bun decât brasul, ai grijă de spinare.

— OK, Haneen. OK.

— Vorbim mâine, Baba.

— Pa. Pa, viața mea. Pa, Sonia, iubirea mea.

În noaptea aceea am adormit cu greu. Gândurile m‑au purtat la casa bunicilor noștri. M‑am gândit la urcatul scărilor, ceea ce, automat, mi‑a readus în nări mireasma fructelor răscoapte, ce se strecura pe fereastră dinspre grădina unde, încălcând ordinul tatii, mă plimbam desculță până când tălpile mi se încleiau de pulpa prunelor căzute pe jos și trebuia să fiu frecată cu peria de unghii. Posomorâtă și curată, stau pe gresia udă din baie, iar apoi în dușul vechi, pe urmă sunt uscată cu unul dintre prosoapele de baie albastre care se micșorau cu fiecare an, până când deveneau prea indecente spre a mai putea fi purtate pe coridor, revăd arcurile ferestrelor și simt briza ce bate dinspre port. Și mă revăd pe mine, întinsă pe un pat, o canapea, pe jos, citind pe arșiță. Camera noastră, cu patul lui Haneen la peretele din fund, iar al meu situat lângă ușă. Mă trezeam devreme și‑l găseam pe bunicu’ la parter, citind lângă fereastră dintr‑un cărțoi cu litere mărunte. Întotdeauna ziceau că Haneen a moștenit inteligența lui Jiddo.

Cele mai durabile amintiri legate de verile petrecute la Haifa nu au de‑a face cu anumite lucruri sau evenimente, ci, mai curând, cu anumite trăiri, cu fantezii pe care abia așteptam să le plăsmuiesc când ne pregăteam de un picnic și mergeam la plajă. Întinsă pe un prosop, ascultam la walkman și, cu ochii minții, vizionam spectacolul vieții mele în timp ce lumea din jurul nostru rămânea plicticoasă și violentă. Iar apoi, când am ajuns la pubertate, m‑am lăsat în voia fanteziilor interzise, confuze, cu băiețeii israelieni pe care‑i pândeam stând lângă mal, trupurile lor musculoase, relaxate, aducând cu niște urme de soare în dosul pleoapelor mele strânse. Îi comparam cu vărul nostru Issa, cu amicul său Yusef, cel servil și neputincios.

M‑am trezit târziu, cu fața scăldată de soare. Deși nu aveam draperii sau jaluzele, tot reușisem să dorm prea mult și se făcuse aproape douăsprezece fără un sfert. M‑am târșâit până la bucătărie în niște papuci de hotel pe care mi‑i lăsase Haneen lângă ușă. Ferestrele erau strălucitoare, pline de pomi. Dincolo de ei erau portul industrial, marea. Abia mă mai mișcam după atâta somn.

— ’Neața, îmi spuse soră‑mea de pe canapea, ținând în echilibru laptopul pe un genunchi și un maldăr de hârtii pe celălalt. Diseară avem bilete la teatru. Mariam are două în plus. Îți mai aduci aminte de Mariam?

— La ce piesă?

— Al‑Moharrij, Măscăriciul. O știi?

— Nu cunosc deloc teatrul arab.

— Se pare că‑i o piesă celebră.

Nu știam ce să zic. Venisem aici cu un scop anume, să scap de teatru. Ea se aplecă spre ecran. Mi‑am turnat cafea rece într‑o cană și m‑am gândit s‑o încălzesc la microunde.

Isabella Hammad, născută în 1991 la Londra, de origine palestiniană, este o tânără voce de o forţă remarcabilă în peisajul literar. Poveştile ei se desfăşoară deopotrivă în Orientul Mijlociu şi în Occident şi dezvăluie modul în care dezrădăcinarea, nostalgia şi pierderea locurilor şi oamenilor dragi se răsfrâng asupra familiilor şi generaţiilor. A primit numeroase premii – Plimpton Prize for Fiction (2018), O. Henry Prize (2019), Sue Kaufman Prize (2020), decernat de Academia Americană de Arte şi Litere, Betty Trask Award (2020) – şi burse de creaţie: Axinn Foundation Fellowship, acordată de New York University (2016), Gerald Freund Fellowship, acordată de MacDowell Colony (2017), Lannan Foundation Fellowship (2020). Romanul Parizianul a fost distins cu Palestine Book Award (2019) şi nominalizat la Edward Stanford Fiction Award (2019) şi Walter Scott Prize for Historical Fiction (2020).