Lumea nevăzută a Gorganilor

Întotdeauna am crezut că rostul ultim al literaturii este de a spune taine adânci ale umanului și ale nonumanului, care altfel sunt greu de recunoscut și de înfățișat. Doina Ruști este o scriitoare care a ales să construiască lumi stranii, ivite jumătate din fantasme, jumătate dintr-un imaginar cultural balcanic, prelungind astfel reprezentările obișnuite ale lumii într-un joc al realităților suprapuse, opac-transparente, mereu înșelătoare. Ea creează o mitologie sui-generis a erosului, cu pasiuni fatale, și a unui spațiu bucureștean fanariot, în jurul Gorganilor și la marginea pădurii Cotroceni.

Pe de o parte, mahalaua își duce existența cotidiană, cu măcelarii, cafegiul, pitarul, morarul, Ioniță luntrașul, cu trăsurile în care trec cei avuți, precum familia Băleanu și Scarlat Filipescu, cu Manciu căpitanul și chiramelele, cu ghicitoarea Ciptoreanca și cu Biserica Sfântul Ilie, ridicată pe movila unde se spune că ar fi zăcut oasele unor uriași. O întreagă lume dispărută (posibilă) renaște, inclusiv cromatic și olfactiv, fără ca limbajul să devină greoi pentru cititorul contemporan. De la început, însă, știm că în jurul Gorganilor, unde cândva se întindeau păduri și mlaștini, se petrec lucruri inexplicabile, iar poveștile ascund fapte vechi și noi fantastice: „Uneori răbufneau dinspre Cotroceni valuri de ceață și un miros care înnebunea lumea, un parfum de pâine arsă ori de magiun cald, risipit prin bălțile care se țin lanț, din pădure și până la lacul lui Dura. Despre pădurea Cotroceni se vorbea în șoaptă și cu frica în sân, crezându-se că pe vremuri ar fi locuit acolo căpcăuni uriași, după cum o dovedea și Gorganul, care a dat numele plasei Gorgani”. Așa că viața obișnuită a oamenilor este doar un văl dincolo de care își face de cap fabulosul: dispariții misterioase, întâmplări neobișnuite, vrăji și substanțe halucinogene, nopți de patimi interzise, anticiparea viitorului, secrete din tinerețe, călătorii la Verona sau la Istanbul pentru desfrâu și mai ales pădurea, cu ceața ei aducătoare de mister și de moarte, cu planta simbolică prin care se fac și se desfac destine, „sângele-dracului”.

Un cvartet de personaje devine memorabil: Despina Băleanu și fratele ei Lambru, Mărmănjica și Pantelimon Iorga zugravul. Fascinantă, pasională, robită de patimi, extrem de elegantă, acoperită de perle, arogantă, Despina Deleanu este o ipostază a feminității libere și decadente, care trăiește în lux, după pofta inimii, tânjind să-și satisfacă poftele cărnii și presimțirea unei mari iubiri – pe care o întâlnește în figura lui Pantelimon. Refuză mai multe cereri în căsătorie și se întoarce mireasă de pe scările bisericii la cununia îndelung pregătită cu boierul Scarlat Filipescu pentru a muri împreună cu Pantelimon. Fratele ei vitreg, Lambru, împreună cu care călătorește în orașele mari ale epocii, trăiește mult timp cu Iane, un erotoman care prepară tot felul de poțiuni, alifii și opiacee. Povestea Lambru-Iane, asupra căreia narațiunea nu insită, mi-a amintit de „Viața lui Kostas Venetis” a lui Octavian Soviany, prin lumea senzațiilor și prin decorul exotic. Zugravul e un alt suflet chinuit, deopotrivă de iubirea pentru Despina și de demonii lui „artistici”: pictează pe zid diferite figuri din mahala care nu rezistă decât o perioadă scurtă, apoi alți comanditari se arată și palimpsestul se reface continuu. Însurat și cu copii, se duce noaptea în iatacul boieroaicei și rătăcește buimac sau pictează apoi cu îndârjire, să uite. Erosul este surprins în tot ce are mai complicat și mai dramatic: „N-am înțeles niciodată de ce iubirea lasă urme atât de adânci. Când se îndrăgostesc, oamenii sunt devastați după prima atingere, după prima întâlnire. Când iubești, îți rămâne în piele mirosul străin, îi simți prezența în carne, chiar și după ce-au trecut zile multe”.

Mărmănjica este un alt personaj care trăiește în mai multe dimensiuni: mică, urâtă, nepoată orfană a Doctorului, cu o privire malefică prin care ajunge apoi, cu ajutorul unor plante, să absoarbă gândurile și memoria celor la care se uită, viețuiește mare parte din timp pe cărările din pădurea Cotroceni, însoțită de Mutu, un umil slujitor căruia i se tăiase limba. Întâlnirile ei cu Năltărogu și cu alte spirite ale pădurii și cartea pe care o primește de la Despina – „Iliada” de Homer –, unde se află presată planta miraculoasă, observarea permanentă a oamenilor o fac să dezvăluie mai multe mistere din jur. Aflată în proximitatea umanului, exclusă social, spre deosebire de Despina, trăind la marginea fabulosului, Mărmănjica este o ipostază a deochiului, a vrăjilor venite din minusurile realului, din pliurile lui rarefiate, care înghit energie.

Din punct de vedere compozițional, cartea Doinei Ruști este construită pe narațiuni circulare, reveniri și deconspirări treptate, cu un narator martor, unul dintre ultimele spirite demonic-domestice din pădure, care se poate face invizibil și duce la dispariția oamenilor doar dacă îi atinge. Capitolele au titluri ce trimit la aceste suprapuneri circulare și dezvăluiri în foi de ceapă: „Povestea lor”, „Povestea din spatele poveștii”, „Povestea mea”, poate uneori cu prea multe ocolișuri. O carte senzuală și misterioasă cu diferite chei de lectură, în linia exotic-mitologic-balcanică.

Doina Ruști, „Homeric”, Editura Polirom, 2019, 330 p.