Octav Șuluțiu despre traducerile lui Ștefan Baciu din Georg Trackl

La numai 19 ani, în 1937, Ștefan Baciu publică, la Editura „Frize” (editura lui Mihail Chirnoagă și George Vaida), o traducere din poezia lui Georg Trackl, cu o prefață de Octav Șuluțiu, care, de altfel, i-a și fost profesor de franceză la Colegiul „Andrei Șaguna” din Brașov. (Să nu uităm că Ioan Baciu, tatăl lui Ștefan, profesor și el la Colegiul „Andrei Șaguna” din Brașov, a fost unul dintre cei mai apreciați profesori de limba germană din Brașov. Ca o paranteză, l-a ajutat și pe Eugen Jebeleanu în demersul său de a transpune în română poemele lui Rainer Maria Rilke.)

În 1935, tânărul scriitor brașovean fusese deja răsplătit cu două premii pentru volumul de debut „Poemele poetului tânăr” (Fundația pentru Literatură și Artă Regele Carol II): Premiul Fundațiilor Regale și cel al Societății Scriitorilor Români. De asemenea, în 1936 publicase un alt volum, „Poeme de dragoste” (Editura Familia, Oradea), iar în 1937 apărea „Micul dor”, „ediție nepusă în comerț, cu un portret de Karl Hübner” (așa cum apare precizat pe pagina de gardă a traducerii din Trakl). Prin urmare, deși foarte tânăr, Ștefan Baciu își făcuse deja intrarea în lumea literară. Reluăm în partea a treia a dosarului pe care i l-am dedicat lui Ștefan Baciu, prefața lui Octav Șuluțiu și câteva poeme din Trackl apărute în volumul din 1937. Volumul a fost reluat la Editura Aldus din Brașov, în 1997, cu titlul „Ich bin der Sterne Presseatache. 25 de poeme din Georg Trakl” (ediție bilingvă), în care se găsesc și câteva poeme inedite de Ștefan Baciu scrise în limba germană. Mai jos, puteți citi un fragment din prefața semnată de Octav Șuluțiu. (Literomania)

Octav Șuluțiu (1934)

Octav Șuluțiu

Prefață

Am ezitat puțin când tânărul meu prieten și poetul Ștefan Baciu mi-a cerut o prefață la acest volum: o prefață la un volum de versuri, îi spuneam, e un lucru și inutil și puțin ridicol. Și-i aminteam de prefețele pe care le punea V. Hugo fiecărui volum de poezii și care se înmulțeau la fiecare nouă ediție. (În fond e și aceasta un mod de a te scuza pe lângă cititor pentru faptul de a scrie versuri!) Dar la insistența sa am cedat, convins de argumentul deciziv că versurile care apar aici publicului românesc au nevoe de o prezentare în plus în afară de aceea simplă a traducerii.

Cu tristețe trebuie să recunoaștem că în România cultura germană nu este răspândită așa cum ar trebui să fie, că literatura germană e destul de puțin cunoscută și mai ales că limba germană nu este în obișnuința și la îndemâna tuturor intelectualilor. Și dezvoltarea istorică și spiritul nostru latin care a condiționat-o au servit numai influența literaturii și a culturii franceze care a ajuns adesea să ne aservească și înăbușe. Puțini sunt scriitorii care au manifestat o apropiere și o predilecție literaturii germane, dar, parcă e un făcut, aceștia au fost totdeauna dintre scriitorii noștri cei mari: Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, Lucian Blaga… Ceilalți nu și-au descoperit nicio simpatie și nicio consonanță temperamentală cu scriitorii germani, decât sporadic, rezervându-și capacitatea de asimilare confraților francezi din diferite epoci.

O cunoaștere mai apropiată a culturii germane nu ne poate fi însă decât prea necesară. Pe lângă faptul că nu ne e permis a ignora o atât de mare și profundă cultură cum e aceea germană, pe lângă acela că luarea de contact cu o literatură deosebită în spirit ne va aduce sigur un folos, îmbogățindu-ne sufletește chiar și numai prin contrast, mai e faptul că această literatură, lărgind orizontul creator al scriitorului român, îl va fecunda pe acesta și în acelaș timp îi va completa viziunea culturală a umanismului european, ale cărui trei componente sociale esențiale sunt indubitabil acestea: latinitatea, germanismul și slavismul.

Deoarece însă intelectualii noștri și mai ales scriitorii — și mai ales acea leneșă ginte a poeților! — nu învață bucuros limba germană, care pare că le oferă greutăți de neînvins — dar ce nu poate fi învins cu voință! — traducerile din poeții germani ne apar nu ca simple evenimente obișnuite, ci ca necesități absolute. În acest tărâm al tălmăcirilor din limba germană trebuie să ridicăm pana, în semn de evlavioasă aducere aminte, pentru Șt. O. Iosif, percursorul tălmăcitorilor de azi.

Ne-a putut bucura îndeajuns apariția, acum doi ani, a poeziilor alese din Rainer Maria Rilke — nu numai cel mai mare poet german de oricând, dar și unul dintre cei mai mari poeți europeni de oricând și de pretutindeni — în traducerea făcută atât de măestrit de poetul Eugen Jebeleanu, traducere unde efortul poetului a izbutit să transpună în limba românească până și muzicalitatea poetului german, atât de specifică limbii în care scria. Trebuie să aducem acest trist omagiu culturii române că aceste traduceri au trecut absolut neobservate și că ele n-au avut răsunet nici în critică, nici în public și cu atât mai puțin printre scriitori. Jalnică a fost mai ales critica română, care, deși obligată să se sesizeze de orice fapt literat de seamă chiar când el e o traducere, a trecut peste traducerea lui Eugen Jebeleanu cu aceeași ușurință cu care tratează ultimul roman apărut.

Nici traducerile pe care le-a făcut Ștefan Baciu din Georg Trakl, și pe care am bucuria să le introduc acum nu vor avea alt succes decât acela al câtorva amabile sau convenționale notițe de gazetă. Nu-i nimic însă: e de ajuns să relevăm aici că Ștefan Baciu a înțeles marea necesitate a traducerii poeziei germane în românește — așa cum a înțeles-o și Eugen Jebeleanu, și St. O. Iosif înaintea lor — și că a făcut acest mare serviciu colegilor săi poeți români, necunoscători ai limbii germane, de a le comunica și lor un nou univers, o nouă sensibilitate, o nouă expresie, poetice. Traducerea pe care o prezint azi e o contribuție la cunoașterea culturii germane în România.

[…]

O traducere e totdeauna un lucru dificil, chiar când nu e vorba de plăpânda și subtila poezie. Italianul califică pe bună dreptate pe traducător drept un trădător. Tot ceea ce poate face traducătorul este ca, atunci când nu creează din nou, adică nu-și însușește modelul spre a face din el ceva original, să se apropie pe cât posibil — dar niciodată complet — de modelul său.

Ștefan Baciu a reușit să dea în traducerea sa o justă idee despre ceea ce e poezia lui Trakl în original. Tânăr poet, cu resurse de talent verificate și în plină dezvoltare, Ștefan Baciu nu a cutezat să-l asimileze și să-l falsifice pe Trakl, recreându-l, însușindu-și-l. El a preferat calea mai fidelă a urmăririi textului și redării sale exacte, așa ca să salveze ideea și atmosfera, atunci când nu putea salva muzicalitatea. Muzicalitatea lui Trackl e și imposibil de redat, ea fiind legată inseparabil de spiritul specific al limbii germane. Putem spune însă că într-unele poezii traduse, ca „Sonia” sau „Vară”, Ștefan Baciu a izbutit să dea un echivalent românesc al acestei muzicalități specifice, fără să trădeze textul original.

Traducerile lui Ștefan Baciu din Trakl sunt bune și le lipsește foarte puțin pentru a fi excelente. Verificate cu originalul nu li se poate aduce chiar nici o obiecțiune. Serviciul pe care-l face Ștefan Baciu literaturii române este deci efectiv și confrații săi întru poezie au de ce să-i mulțumească.

Ceea ce ne întrebăm însă e dacă aceste traduceri își vor da roadele și dacă poezia lui Trakl va reuși să inspire pe tinerii poeți români, așa cum i-a inspirat poezia lui Esenin, tradusă atât de magistral de Zaharia Stancu. Nu e numai o întrebare ci și un deziderat. Căci din confruntarea poeziei române cu sensibilitatea lui Trakl, cred că prima nu va avea decât de câștigat. Cu o condiție evident: să nu ducă la o imitație servilă, ci la o asimilare organică. Eminescu a asimilat pe Lenau — și pe ceilalți poeți germani — și a făcut o nouă poezie, originală. Când va apare poetul român care să-și însușească organic pe un Rilke sau pe un Trakl și să ne dea o nouă poezie, așa cum a reușit-o Eminescu?

Până atunci îi suntem recunoscători lui Ștefan Baciu de a fi încetățenit pe Trakl în limba română și punem aceste traduceri sub protecția spiritului lui Eminescu, cel ce a iubit poezia germană și a creat-o pe cea română.