În acest număr al Literomaniei, vă invit să citiți un grupaj de poeme de Ezra Pound, în traducerea lui Virgil Teodorescu – cel care semnează și un mic text despre Ezra Pound și pe care l-am reluat, de asemenea, în Literomania (îl puteți găsi aici). Poemele au apărut în revista „Secolul XX” nr. 7/1969. Lectură plăcută! (Bozz)
Copacul
Încremenit; copac am fost cândva în inima pădurii
Și lucrurile nevăzute și-au dat pe față adevărul
Dafné, cu arcul încordat în codrul înverzit de laur
Străvechiul cuplu, temător de Dumnezeu, ce-a devenit
Ulm și stejar pe o câmpie,
Dar nu-nainte de a fi stăruitor rugat să intre
În casa gazdelor, să stea in mijlocul acestei case,
Zeii-au făcut minunea asta!
Dar ce însemnătate are! Copac am fost în inimă de codru
Și sumedenie de lucruri am priceput, ce altădată
Mi se păreau lipsite de-nțeles.
Francesca
Când ai ieșit din noapte, tu ai venit spre mine
Cu brațele-ncărcate de violete flori,
Dar ieși acuma, iată, dintr-o confuză gloată,
Dintr-un vârtej de vorbe ce te ridică-n slăvi,
Iar eu ce te-am văzut în prima, neprihănita frumusețe,
M-am ruşinat când mi-a fost dat s-aud
Numele tău rostit în locuri triste.
Fie ca proaspetele unde în sufletu-mi să se reverse
Și lumea să pălească asemeni unei frunze
Sau unui pumn de-acheme, de vânt împrăştiate,
Și să te pot afla-nsfirşit
Cu tine singură.
Copila
Copacul mi-a pătruns în mâini
Și-n brațe seva lui se urcă,
Copacu-n pieptu-mi a crescut
Cu rădăcina răsturnată.
Ies crengile din carnea mea
Și sunt asemeni unor brațe.
Tu eşti un arbore,
Eşti muşchi,
Eşti violete risipite,
Eşti un copil, copil plăpând,
Iar pentru lume-i nebunie.
Iar pentru lume-i nebunie.
Ortus
Cât m-am căznit?
Și cât nu m-am căznit
Ca sufletul să pâlpâie în ea,
Să-i dăruiesc un centru și un nume
Materiei din care e făcută.
Frumoasă e ca ziua, ca ziua de fluidă.
Și n-are nici un nume, n-are loc.
Cât m-am căznit să-i răsădesc un suflet,
Să-i dau făptură, nume!
Tu eşti, fără-ndoială, amestecată, prinsă.
Cu elemente și materii ce n-au fost încă zămislite;
Mi-a fost iubita un torent, o umbră.
Eu te implor să intri-n viața ta.
Te rog să-nveți să spui odată: „Eu”.
„Eu” să-mi răspunzi atunci când te întreb:
Tu nu ești numai parte, eşti întreg,
Tu nu eşti un fragment, ești o ființã.
Aprilie
Mi s-au înfățişat trei duhuri.
Și-apoi m-au dus cu ele într-un ținut al tainei,
Acolo unde, în desfrunzirea lor,
Crengi de măslin adulmecă pământul:
Măcel gingaş sub strălucirea brună.
Mansardă
Prietenă, să-i plângem pe oamenii sătui
Și mai bogați ca noi, sunt demni de plâns.
Bogații au valeți, dar n-au prieteni,
Iar noi avem prieteni, nu valeți.
Hai, deci să-i plângem, să-i deplângem
Pe cei căsătoriți sau nu,
Căci iată, în manta-i daurită,
Pătrunde aurora cu paşii ei mărunți,
Și eu sunt împreună cu tot ce îmi doresc,
Nimic nu are viața mai minunat, decât
Această oră-a prospețimii atât de limpede-n adânc, –
Ceas al trezirii-ngemănate.
Causa
Doar pentru patru dulci ființe m-apuc să-mbin aceste vorbe,
Și poate alte câteva le-or auzi din întâmplare.
Mâhnit sunt, lume, pentru tine:
Aceste patru dulci ființe n-ai fericirea să le ştii.
Sursă foto aici
Scrie un comentariu