Poezia lui Manuel Cortés Castañeda reprezintă, de la primele sale creații până la cea mai recentă apariție editorială, Fuera de tono (Editorial Betania, Madrid, 2022), o extraordinară provocare adresată cititorului. Pentru că, dincolo de orice impresie a unei posibile legături cu realitatea cotidiană (e drept, unele texte sunt „dedicate”, iar altele poartă date care par a le raporta la anumite momente ale existenței cotidiene), nu găsim aici descrieri ale unor experiențe strict personale, nici detalii biografice în sensul tradițional al termenului.
Citind aceste volume și poate mai cu seamă pe cel mai recent, nu aflăm detalii despre persoana autorului acestor poeme (uneori poeme în proză), ci, cel mult, aluzii la traiectoria sa intelectuală. Iar totul este complicat de accentuata atmosferă onirică ce domină textul; numai că visul se transformă adesea într-un coșmar din care pare că nu există cale de scăpare. Căci lirica lui Cortés Castañeda devine treptat o călătorie metaforică al cărei scop este, de mai multe ori, coborârea voluntară, nu neapărat în un infern personal, ci într-o groapă fără fund, în care imaginea finală surprinsă în versuri oferă raze de lumină exact în măsura în care ne cufundă și în întuneric. Autorul scrie poezia unui exil interior evident, pe care și-l asumă pe deplin, a incapacității (sau a unei extreme dificultăți) a comunicării interumane, a singurătății omului într-un univers tehnicizat excesiv. Creația sa se afirmă, deci, într-un mod cu totul aparte, căci, prin practicarea unei metode realmente speciale, care poate fi numită pe bună dreptate „alchimică”, după cum au afirmat unii critici latino-americani, autorul creează un neașteptat „obiect metaforic” în interiorul căruia se manifestă mereu o inteligență precisă, dar, paradoxal, aceasta funcționează întotdeauna prin intermediul lacunelor determinate de propria sa esență. Poezia devine astfel un straniu obiect senzual, dar în mare măsură absent, pentru că autorul, el însuși excelent cunoscător al poeziei moderne, pare să afirme, parcă pe urmele lui Octavio Paz, că adevăratul lirism se hrănește permanent din relația între ironie și erotism, presupunând multiplele lecturi simbolice pe care însuşi creatorul le sugerează cititorilor. Nu întâmplător, recenta carte a lui Manuel Cortés Castañeda include un epigraf din Trilce, uluitorul volum al lui César Vallejo: „Oh Conștiință,/ mă gândesc, da, la bestia liberă de orice constrânge/ care se bucură unde vrea ea, unde poate.” (XIII) Cartea aceasta de poeme va fi, așadar, plină de ireverențiozitate, voit provocatoare, diferită, erotică, directă, iconoclastă… Pe scurt, „un imn absolut personal dedicat trupului, vieții și celor mai intime pasiuni umane”, după cum se exprimă chiar autorul.
La capătul lecturii poeziei lui Manuel Cortés Castañeda, după atâtea încercări de a-l redescoperi pe Celălalt, cititorul va ajunge să-și pună câteva întrebări fundamentale cu privire la propria sa identitate. Pentru că, acum, Celălalt, cel care în creațiile anterioare ale acestui atât de original autor putea fi descoperit doar în oglindă, fiind redus la statutul de realitate reflectată, apare chiar în nucleul generativ al fiecărui text poetic, într-un soi de foarte rafinat joc al sugestiilor subtile, printr-o succesiune de imagini în oglindă ale sinelui, înțeles drept unica reflectare posibilă a unei (oricărei?) realități alternative.
Traduceri și prezentare: Rodica Grigore
Autoportret pe jumătate
pe ascuns, asemenea unui câine care deja şi-a ispăşit greşeala înainte de a se înfrupta din bucata interzisă, m-am străduit din răsputeri să trec fără a avea voie peste pragul dorinţei şi de a mă bucura de fructul primăverii chiar mai înainte de plăcerile înfloririi…
pe masă încă putrezesc dovezile unui subiect atât de generos fără că măcar unul dintre martori să mă fi putut recunoaşte şi să se fi putut recunoaşte în această mare de ofense şi supărări…
rodul celei de mai sus tremură şi se îneacă în cuvinte asemenea unei cascade de lumină şi ură ce nu ştie nimic de zilele care mai rămân pentru cutezanţa şi pentru visul său…
nici de această dată n-am reuşit să deschid porţile cât mai larg iar în câmpul înflorit s-ar părea că o să sângereze ceea ce nu poate fi…
Grădină
Vecinei de alături îi place să-şi îngrijească florile din grădină în ultimele zile de vară…
e cum nu se poate mai urâtă şi doar gândul că e acolo, cu spatele, e pentru mine o mângâiere pe care nici măcar cel mai bun vin nu mi-o poate oferi…
printre ramurile copacilor care ne despart o văd doar pe frânturi cum mângâie pământul şi florile se strâng în jurul mâinilor ei asemenea unui miracol…
de fiecare dată sunt tot mai fericit să ştiu că pentru mine ea există doar văzută din spate şi că, dacă aş întâlni-o din cealaltă parte, n-ar fi vecina mea şi mi-ar fi dor de florile pe care le privesc în fiece seară în mâinile ei ca şi cum ar fi ale mele…
de două sau trei ori am văzut-o din acea parte care pentru mine lipseşte, iar memoria i-a refuzat nălucirea şi pedeapsa… a rămas cu ochii aţintiţi asemenea unui câine de vânătoare care, odată ce şi-a văzut prada pe aproape, a şi orbit…
a fi aici, din spate, a devenit pentru mine un avantaj câtă vreme în această oglindă am încetat de a mai fi acolo unde sunt şi unde nu sunt… spatele ei îmi arată graniţele visului…
aşezat în locul meu obişnuit o observ… ca de obicei, e tot ora şase fix după-amiaza… soarele se strecoară printre găurile treburilor mele zilnice… vecina se apleacă încet să privească rodul mâinilor sale aproape inexistente…
se apleacă atât de mult, încât lenjeria intimă care o acoperă i se rupe deodată cu totul, până la gât, lăsând să se vadă nişte coapse cum nu se poate mai delicioase… proaspete ca un izvor care se desprinde din munte dintr-odată… formate din două jumătăţi ce abia s-ar atinge şi s-ar linge…
vecina mea e cum nu se poate mai frumoasă… e cea mai frumoasă dintre florile din grădina ei… în fiecare zi vecina mea merge în grădină ca să culeagă nişte flori pentru masă… şi acolo sunt şi coapsele ei, ca întotdeauna în oglinda zilelor, dăruindu-mi parfumul şi respiraţia ei…
Frumoasă între frumoase, vecina mea nu ştie că eu ştiu sau poate că ştie că florile ştiu că eu ştiu şi atâta se tot apleacă vecina mea, încât coapsele i-au devenit eterne, iar timpul însuşi putrezeşte asemenea unui condamnat la moarte în jurul nostru…
noaptea, mângâiat în secret de propria mea umbră, fac găuri în pereţi ca să mă pot uita la vecina mea ori de câte ori grădina are nevoie de ochii mei fără de somn şi fără de zile şi fără de nopţi…
Doamne, ce frumoasă mai e vecina mea… când o să mor va fi singurul lucru care-mi va lipsi… acum că spatele e faţa, iar rochia îi stă liniştită la gât ca un lac de sânge…
dimineaţa un muncitor a venit să taie copacii care ne despart…
Pasiunea după…
Se spune că i-a cumpărat un buchet de flori înainte ca noaptea să-şi adune cele din urmă rămăşiţe… şi că şi-a petrecut mult timp respirându-le parfumul, asemenea unui îndrăgostit fidel… iar degetele sale se îmbătară într-o adevărată orgie a viselor…
cel mai frumos buchet din toată florăria : trandafiri proaspeţi… îngrijiţi de mâini delicate. Aceiaşi pe care îndrăgostitul îi cumpără iubitei sale cu speranţa deşartă că nopţile de plăcere vor fi nesfârşite…
iar când cele dintâi lumini ale zorilor au lovit străzile încă pline de sânge i-i dădu personal fără ca măcar a-l cunoaşte…
l-a urmărit din colţ în colţ, l-a culcat lângă sine şi a pus de strajă pentru a păzi sedimentele dorinţei… l-a văzut… a rămas privindu-l drept în ochi, l-a mângâiat cu vârfurile degetelor sale drept în vis, i-a pipăit nesfârşirea părţilor celor mai intime şi l-a iubit aşa cum n-o mai făcuse nimeni, niciodată, înainte…
Iar la căderea serii l-a mai sărutat o dată pe obraji în vreme ce cuţitul îi pătrundea cu duioşie spinarea… ochii săi în ochii lui şi ai săi în ai mei care n-au mai putut suporta această pasiune a dragostei…
l-a luat în braţe pentru totdeauna şi trupul său deja căzut pe caldarâm cu o linguriţă pe care o purta în buzunar i-a scos ochii când era încă viu iar sângele se întinse larg în… groazei…
şi fără a spune vreun cuvânt şi i-a mâncat pe ai săi de vii şi se îndepărtă plângând asemenea unei fetiţe care din greşeală a scos ochii păpuşii sale preferate…
Făcut în casă
lumina dintr-un act de credinţă se opreşte asupra sfinxului
ce doarme la poarta condamnaţilor.
(acumulare de contraste, minimă distilare
a mustului)
în ochii sfinxului condamnaţii
adunându-şi forţele
îşi cufundă vâslele în privirea pisicii
ce veghează cea mai mică scăpărare a luminii.
plugul stăpâneşte doar pentru o clipă pe ape
barca naufragiază în fiecare zori de zi
condamnaţii înşişi ridică eşafodul
pe dibuite
sub lumina abia perceptibilă
a pisicii care visează la rămăşiţele sfinxului.
(combinaţie ireproşabilă a lucrurilor inutilizabile
susţinere babelică a delirului)
pisica doarme liniştită străină de această
lume în vreme ce ultimul dintre condamnaţi
trage uşa pentru a intra în scenă.
Turnul infamiei
…acest poem este dedicat
scara plutind acolo în nimicul său
asemenea sângelui ce nu mai conteneşte să curgă…
sunetul paşilor ei, treaptă de treaptă
deschide goluri în locurile cele mai fragile ale imaginaţiei…
tocul i se suceşte în clipa unei silabe
inexistente în vreun alfabet… se clatină înspre respiraţia lui
care o susţine, mereu la pândă, asemenea unei presimţiri…
din ochii ei se desprinde un strigăt, iar zborul său
înnoadă în tăcere firele unui destin fără de stăpân…
ştie, chiar fără a şti, că monstrul îşi manevrează aparatul de fotografiat
în spatele ei, în vreme ce mâinile lui se roagă în chip absurd
să urmeze un pas greşit…
ea ar vrea cu disperare ca infinitul să-i putrezească în pantofi
iar el, ca în apetitul aparatului său de fotografiat goliciunea ei să se risipească toată,
făcută bucăţi…
încă o treaptă după cea de pe urmă, iar coşmarul îşi retrage gura
încă flămândă, deşi foamea după genunchii aceia imploră cu cea mai mare ardoare încă o îmbucătură…
victimei nu-i rămâne altceva de făcut decât să-şi materializeze paşii în spaţiul gol
iar golului să-i dea forma visului său, devenită deja trup şi lumină…
lovitura e sigură şi definitivă ca un pumn dat pe dibuite în umbră, în vreme ce monstrul blestemă şi îşi plânge de milă, iar pelicula voalată se înveşmântează în tăcere…
Născut în Columbia, cu studii filologice finalizate la Bogotá, Manuel Cortés Castañeda îşi va susţine în Spania, la Universitatea Complutense din Madrid, teza de doctorat referitoare la formele liricii moderne, concentrându-se pe opera lui Álvaro Mutis. Printre volumele sale de poezie amintim: Note marginale (Spania,1990), Lipirea anunţurilor interzisă (Spania, 1991), Cutia cu nedreptăţi (Chile, 1995), Oglinda celuilalt (Franţa-Columbia, 1997/1998), Aperitive (Mexic, 2004), Clic (Mexic, 2005), Delicte minore (Columbia, 2006). Actualmente, ţine cursuri de literatură şi civilizaţie hispano-americană în Statele Unite ale Americii, la Eastern Kentucky University.
Traducere și prezentare de Rodica Grigore
Sursă foto aici
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Poeme de Paul Verlaine (pentru Lucien Létinois) (VII)
Aparența vieții și iluzia teatrală
„Lanuri de flori zburătoare” de Gerald Durrell
Drumuri printre amintiri
Scrie un comentariu