„Suntem asteroidul, suntem ursul polar”

Giancarlo Sturloni, autorul volumului „Planeta intoxicată”, volum apărut la Editura Seneca, este expert în comunicarea riscului, fost director de comunicare al Greenpeace Italia și profesor universitar. Autorul italian a venit de curând în România, unde și-a lansat volumul „Plantea intoxicată” atât la Cluj-Napoca, în cadrul Festivalului Internațional de Carte Transilvania, cât și la București. Absolventul de Fizică i-a vorbit Irinei Vasilescu despre cum a ajuns să fie preocupat de starea în care ne-am adus planeta și care este pariul lui pentru viitor.

Am vrut să explorez procesul care ne-a adus pe marginea prăpastiei și să împărtășesc ceea ce descopăr. Prima mea întrebare a fost dacă lucrurile sunt chiar atât de grave; a doua a fost ce înseamnă, de fapt, această gravitate. Am aflat că da, sunt grave și, în plus, că totul este interconectat. Asta este o problemă mare, pentru că oamenii de știință au fost până acum hiperspecializați într-un singur domeniu, iar imaginea de ansamblu este, de fapt, mai mult decât suma problemelor singulare. De exemplu, când temperatura globală crește, gheața din Arctica se topește. Gheața e albă, oceanul e întunecat, prin urmare, cu cât mai multă gheață se transformă în apă, cu atât crește suprafața care absoarbe căldură, deci crește temperatura.

La originea crizei ecologice se află combustibilii fosili, aceiași care ne-au permis să avem până acum o viață mult mai bună. Există, cred, un moment în care devine clar că trebuie să renunțăm la ei, pentru că ne fac mai multe probleme decât servicii. Întrebarea e, cine stabilește acest punct? Eu, personal, cred că am trecut de el prin anii ’70.

Dacă vom continua așa, temperatura globală va tot crește și o mare parte din planetă va deveni de nelocuit pentru oameni. Trebuie, așadar, să ne schimbăm ca să supraviețuim. Din nou, întrebarea este – când? E greu de stabilit, pentru că suntem atât de diferiți.

Riscul este o chestiune culturală. Fiecare societate percepe pericolul în mod diferit. Din fericire, în societatea noastră, schimbările climatice și criza ecologică sunt văzute ca unele dintre cele mai mari amenințări.

Giancarlo Sturloni la Anticafe Seneca – București, 2018 (Foto: Vlad Birdu)

Pas cu pas – a ști și a reacționa

Primul pas este întotdeauna cunoașterea. Nu cunoștințele unei elite științifice, ci aducerea informațiilor către mase și societatea civilă. Dacă nu pricepi, de regulă nu reacționezi decât dacă ești obligat să o faci.

Pasul doi este decizia individuală de a face ceva. Deși, în multe cazuri, ceea ce decizi să faci nu reprezintă chiar o soluție pentru problema mare, este totuși o diferență imensă între a ști și a face ceva ca să schimbi situația.

Pasul trei – schimbarea viziunii proprii asupra lumii. Asta înseamnă că, treptat, îți vei schimba felul de a trăi și de a aborda problema. Când ți se va oferi o sticlă de apă din plastic, nu vei mai vedea doar apa, ci și deșeurile de plastic ajunse în ocean și problema pe care trebuie să o rezolvi. În această etapă devii activ, te îndrepți spre soluționarea problemei, sau cel puțin reacționezi la ea.

Ajungem la etapa socială, legată de valorile și viziunea generale. Trebuie să încercăm să schimbăm situația, dar să nu uităm că oamenii au nevoie de diverse lucruri – cineva are nevoie de informații, altcineva, de un imbold spre acțiune sau de instrumentele care să-l ajute să-și schimbe stilul de viață.

Greșeli

N-aș putea spune ce anume facem greșit. O ipoteză este că noi chiar suntem asteroidul. Când asteroidul vede o planetă, o lovește. Asta ar însemna că este în natura noastră să fim distructivi. În fond, suntem o specie de prădători. E o viziune pesimistă, care exclude un final fericit.

Direcția bună

Puține probleme au reușit să aducă toți politicienii lumii la aceeași masă pentru a discuta și a cădea de acord asupra unor intervenții, așa cum au făcut-o schimbările climatice. Un acord, însă, asemenea celui de la Paris, nu este suficient pentru a schimba situația.

Percepția se schimbă, pentru că impactul crizei ecologice devine deja vizibil în multe țări. Nu mai e doar problema urșilor polari. Acum noi suntem urșii polari. Diferența dintre noi și ei este că noi putem face ceva.

Avem nevoie să accelerăm tranziția tehnologică de la combustibili fosili către alte surse de energie. Pentru asta, avem nevoie de politici, iar guvernele să finanțeze această evoluție. Pentru ca guvernele să se urnească, oamenii trebuie să le forțeze să facă asta. Și ca să avem o masă critică suficient de mare încât să influențeze guvernele, minoritatea deja bine informată trebuie să le transmită cunoștințele celorlalți.

Șanse?

Dacă ar fi să pun pariu, cred că vom reuși să supraviețuim. Suntem animale capabile să reziste multor tipuri de condiții. Am dovedit asta în trecut. Totuși, schimbările climatice sunt cea mai mare provocare pe care a avut-o de înfruntat omenirea până acum (e drept, nu știm cu ce s-au confruntat acum mai mult de 10 000 de ani).

Dar problema schimbărilor climatice este și o chestiune de dreptate. Orice joc se termină cu câștigători și pierzători. Ori câștigăm împreună, ori o mare parte din populație va pierde tot. Trebuie să încercăm să câștigăm bătălia asta cu noi înșine. Nu avem nevoie să salvăm planeta, ci avem nevoie să ne salvăm pe noi de noi.