Cronici

Ion Stratan, poetul desfacerilor

În numărul 100 al Literomaniei, am ales să reiau un text ceva mai special. Sper ca această evocare a poeziei lui Ion Stratan, alături de interviul cu scriitorul Mircea Cărtărescu, dar și alături de scrisoarea lui Mircea Nedelciu către Gheorghe Crăciun, să întregească portretul de grup al unor scriitori de prim-plan ai generației ’80. Textul despre poezia lui Ion Stratan (într-o formă revizuită acum)  a apărut în 2009,  în revista brașoveană „Astra” nr. 27.

Ion Stratan, Nino pentru prieteni, a ales, în 2005, moartea. Știa „Că totul este moarte, că nu avem un sens/ În lumea trepăduşă în care-am fost un vers” („Se întindea noianul de unde nu mai vii”, din vol. „Crucea verbului”, Ed. Paralela 45, 2000). S-a sinucis, încredințându-şi inima lamei reci a unui cuțit de bucătărie – angoasa morții i-a transformat fiinţa într-un inamic autentic şi periculos, de unde poate şi acea schizofrenie a eului prezentă în unele poeme ale sale.

În foto (de la stânga la dreapta): Ion Stratan, Florin Iaru, Traian T. Coșovei și Mircea Cărtărescu (cei patru poeți care au apărut în antologia „Aer cu diamante”, din 1982).

Ion Stratan, unul dintre reprezentanții de marcă ai generației ’80, a debutat în 1981 cu volumul de poezie „Ieşirea din apă”, însă cel de-al doilea volum, „Cinci cântece pentru eroii civilizatori” (1983), este cel care îl impune cu adevărat pe poet. Înainte de acest volum, va apărea cu un grupaj de poeme în antologia „Aer cu diamante” (Ed. Litera, Bucureşti, 1982), alături de alţi colegi de generație, poeţi formaţi în parte, ca şi Ion Stratan, în cadrul ședințelor Cenaclului de Luni. E vorba de Mircea Cărtărescu, Florin laru și Traian T. Coşovei. Între 1983 şi 1990, Ion Stratan nu va mai publica, pentru ca, după 1990, activitatea sa poetică să cunoască un ritm trepidant, publicând uneori câte două sau chiar trei cărţi pe an. Acest lucru nu anulează calitatea volumelor sale de după 1990: „Lumină de la foc” (1990), „Lux” (1992), „Ruleta rusească” (1993), „Desfacerea” (1994), „O zi bună pentru a muri” (1995), „Cântă-mi zeiță mânia…” (1996), „Mai mult ca moartea” (1997), „De partea morților” (1998), „Apa moale” (1998), „Oameni care merg” (1999), „Crucea verbului” (2000), „Zăpadă noaptea” (2000), „Locurile tăcute” (2001), „O lume de cuvinte” (2001), „Spălarea apei” (2001). Există, însă, o problemă (întâlnită, de altfel, şi în cazul altor poeți de valoare din cadrul generației ’80): volumele sale de poezie sunt greu accesibile, ba chiar inexistente în multe biblioteci municipale şi judeţene. Ce-i drept, multe dintre ele au fost publicate în tiraje confidențiale, la edituri obscure de provincie.

„Cinci cântece pentru eroii civilizatori” (1983) este, cum am spus deja, volumul definitoriu pentru lirismul lui Ion Stratan. Având o structură trinitară („Marea rotundă”, „Cinci cântece pentru eroii civilizatori”, „Călătoria”), acest volum redă, într-o poetică a a lucidității, riguroasă, laconică, singurătatea poetului, singurătate extinsă asupra întregului univers și simbolizată prin liniştea Genezei: „o LINIŞTE întortocheată ca şi cum/ mi-aş asculta propria ureche/ aducând mărilor săruri amare” („Legenda zilei”), „era atât de linişte încât a/ viețui părea o siluire” („Maria me ta kitrina”). O singurătate accentuată printr-o tăcere rece, ucigătoare: „tăcere lingând lama de cuțit a clipei/ fără memorie pe care merg tălpile sale moi” („Hermes”). Este descrisă o geneză amintind de cea eminesciană, care, în liniștea începuturilor, anticipează sfârșitul – un dincolo mai promițător decât acest mecanism, complex totuși, numit viață: „la capătul zimțat trebuie să existe un încă/ dacă nu un viitor un infinit rău după ce/ steaua a spus «nu» și suratele sale m-au spălat disprețuitor cu o ploaie de aur/ trebuie să fie ceva ca o blană de tigru aruncată pe un gard cenușiu/ ceva în care ne-am regăsi/ de n-ar trebui să ne învățăm chipul de dinafară/ și să-l purtăm în brațele Salomeei” („Hermes”). În versurile citate, bine camuflat în straturile hermetice ale poemului, se face parcă simțit și un ton de o ironie amară – cam singurul element pe care l-ar avea în comun poezia lui Ion Stratan cu cea a generației sale. Evidentă este, însă, teama (heideggeriană) în fața nimicului/ neantului, compensată prin speranța găsirii unui spațiu al permanenței, al unei vetre (poate acel loc topit în „purpura asfințitului” spre care se îndreaptă și craii lui Mateiu Caragiale). În poezia lui Ion Stratan, moartea este singurul lucru cert din viață (sau, în termenii lui Heidegger, este „posibilitatea cea mai caracteristică a ființei”): „Mă miroase moartea cu/ nările în formă de «o»/ și de omega și alfa” („Odă”). Moartea apare ca o desfacere (și Geneza este o desfacere din divinitate, în care caz Apocalipsa ar fi o desfacere a desfacerii), ca o risipire în timp și spațiu.

Poezia lui Ion Stratan este construită, atât la propriu, cât și la figurat, pe imagine. Poetul valorifică chiar și golurile dintre versuri – pauze mallarméene, întruchipări ale tăcerii, ale nimicului. Dar aici nu este vorba doar de un poet de sorginte mallarméană și barbiană. O influență majoră asupra lui Stratan a avut și concitadinul său (ploieștean) Nichita Stănescu (Ion Stratan l-a cunoscut pe Nichita prin Traian T. Coșovei). Astfel, Ștefan Augustin Doinaș nu greșea când îl considera pe Stratan singurul continuator adevărat al poetului „Necuvintelor”.

Nichita Stănescu și Ion Stratan

Motivele prezente în „Cântece pentru eroii civilizatori” vor fi reluate și în alte volume de poezie. De exemplu, motivul desfacerii e prezent și în volumul cu același titlu, „Desfacerea”, dar și în „Lumină de la foc”. Desfacerea apare ca o absorbire în întreg, ca o desprindere din aici și acum, din lumea fragmentată, din eul fragmentat, schizofrenic: „Singurătatea a lui unu cu sine/ Nu e eu, nu e îmi, nu e mine/ Pe un culoar, într-un fum într-o noapte/ Ia-mă întregule, parte cu parte” („vagonul de dormit”, din vol. „Desfacerea”). Dar desfacere este și facerea: creând, Dumnezeu s-a desfăcut pe sine, din această desfacere rezultând și omul: „Omule, Omule, nu mă părăsi” („desfacerea”, din vol. „Desfacerea”). Din această perspectivă, resorbirea în întreg poate fi numită desfacerea desfacerii. Avem o dublă căutare: a divinităţii, care îl cheamă pe om înapoi la ea, şi a omului, care caută divinitatea renegându-se: „Nu am nevoie de mine” (XIX, „desfacerea”).

În volumul „Lumină de la foc”, desfacerea de viaţă apare ca acea nostalgie după un timp numit de Mircea Eliade illo tempore – un timp al începuturilor, în care însuşi Timpul şi-a început ființarea şi lucrarea în lume, al creaţiei care ar constitui trupul cuvintelor, forma acestora („şi cuvintele se fac trup/ gândit, cum gândește gheața/ frigul”, „lumină de la foc”). Ion Stratan ne propune o viziune a Genezei dinspre cel creat spre Creator; deseori, ai impresia că este vorba de o strategie de a ajunge, din treaptă în treaptă, la esența lucrurilor – o desfacere a desfacerii. Din incertitudinea dată de neputința lucidității de a ajunge acolo, în miezul lucrurilor, şi de a se contopi cu acel ceva primordial şi unic, rezultă un sentiment de neputință, de frustrare: „Poemul se va termina şi nu apuc să spun nimic/ despre starea de spirit a acestui crepuscul” („cartagina”).

Ființa umană apare în poezia lui Ion Stratan ca fiinţă a intervalului, pendulând între viaţă şi moarte, între ceresc şi pământesc – avem omul ca fiinţare-pentru-moarte, omul situat în temporalitate, sub aripa efemerului: „Eu sunt o umbră a norului care plouă/ Pe stele când se varsă Tigrul în Eufrat” („amprenta”). Confruntarea cu umbra morții duce la o supradimensionare a sentimentului singurătății: „sunt mai singur decât un păianjen/ cu picioarele tăiate” („trei mâini drepte”).

Poezia lui Ion Stratan, poezie care se detașează în mod categoric de cea practicată de optzeciştii pursânge, impresionează prin luciditatea cu care încearcă să pătrundă dincolo de cuvinte, dincolo de această lume, neantizând totul: „Dar căderea însăși/ Ea când o să cadă?/ Asta e altă problemă/ Întreabă întrebarea” („nici o inimă”, din vol. „Desfacerea”). Este o poezie a Genezei (a desfacerii) şi a Apocalipsului (a desfacerii desfacerii), o poezie a neantului în care strigătul poetului se reduce la ecoul unei tăceri.

 

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu