În minorat, speranțele lui Dan căutau limanuri difuze, fiul neputând subscrie sfaturilor materne. Aceste limanuri își schimbau...
Liviu Nelio
Lerocrație (IX)
De fapt, Răducu se arăta defensiv în maniera acelor ființe care, incapabile de a riposta direct, se folosesc cu dexteritate...
Lerocrație (VIII)
În general, anii pe care Dan i-a petrecut în echipă cu Răducu s-au scurs sub zodia liniștii. Cei doi comunicau în fugă, cu...
Lerocrație (VII)
Pășea marțial, chiar cu oarecare aroganță, pe culoarul ce ducea către biroul lui George. Știa că-l va găsi șezând destins într-un...
Lerocrație (VI)
Ajunse acasă înainte de miezul nopții. Trezit din visare de Sandu, lepădă povara amărăciunii pricinuite de oboseală și de gustul...
Lerocrație (V)
Întâlnirile se desfășurau după un tipar schițat, la început, prin tatonări, apoi îmbunătățit prin exercițiu repetitiv ani de-a...
Lerocrație (IV)
De la fereastra din spate a cabinetului de lucru, Arhonul putea cuprinde cu privirea atât curtea interioară a sediului...
Lerocrație (III)
Toată după-masa acelei zile, Dan o petrecu rememorând clișee din repertoriul evenimentelor recente sau mai vechi, amintite...
Lerocrație (II)
Ceea ce i se întâmpla acum lui Dan însă, nu era deloc himeric. Întâlnirea cu Cornilă în sala de ședințe n-a avut nimic special...
Lerocrație (I)
„Cine sunt eu pentru ei? Hmmm… Un nimeni”, își spunea Dan în sine. Fusese demis după ce își înștiințase superiorii cu...
De ieri, alaltăieri… (XXVII)
Andru: „Îți vine să crezi că suntem absolvenți? Uite, acum închidem ochii și când îi deschidem avem deja cinzeci de ani. Așa de...
De ieri, alaltăieri… (XXVI)
Oare nu am greșit lăsându-mă influențat de păreri de sine prea favorabile? Îndemnul lui Barna de-a continua cu muzica pornise...
De ieri, alaltăieri… (XXV)
Urma să plec la liceu sub apăsarea chinuitoare a fricilor mele iraționale. Se adăugase acestora tracul scenic, imposibil de...
De ieri, alaltăieri… (XXIV)
„Mai ieși și tu pe-afară, bă!” îmi spunea Cristi când ne întâlneam întâmplător prin fața blocului. Mă părăsise vlaga copilăriei...
De ieri, alaltăieri… (XXIII)
Paradoxal, mult mai pregnant am simțit forța instinctului pe la cinci-șase ani, când nu funcționa nicio autocenzură care să-mi...
De ieri, alaltăieri… (XXII)
Nevinovatele dar tulburătoarele atingeri ale Simonei, dezinvoltura cu care-mi acceptase compania în orele de joacă, alături de a...
De ieri, alaltăieri… (XXI)
Când am cunoscut-o pe Marcela, mi-a fost prezentată ca rudă a bunului domn Tudor, gazda fragmentelor diurne ale vieții mele...
De ieri, alaltăieri… (XX)
De fapt, atracția asta cinematografică venea în completarea interesului precoce pentru emisiunile lui Aristide Buhoiu, „Studioul...
De ieri, alaltăieri… (XIX)
Încă mă gândesc la întrebarea pe care mi-o puneau odinioară cei mari în legătură cu identificarea mea regională. Eram prea mic...
De ieri, alaltăieri… (XVIII)
Încercam să-mi înțeleg tatăl unde se situează mai ferm atunci când spunea sau făcea lucruri pe care eu le consideram în...
De ieri, alaltăieri… (XVII)
Din vremurile lui ieri, alaltăieri, cum mi-am intitulat eseul, aruncând o privire asupra memoriei mai îndepărtate, revin în...