Creștinul subversiv

„Oamenii, de fapt, nu știu ce-i creștinismul.” – îl citează Adrian Mureșan pe Nicolae Steinhardt (https://pressone.ro/ironia-sortii-face-ca-astazi-ii-vezi-batandu-se-pe-burta-cu-steinhardt-tocmai-pe-acei-intelectuali-ale-caror-idei-eseistul-le-ar-fi-repudiat). Eu descopăr zilnic acest adevăr, și nu cred că sunt singurul. Dacă intri în polemici cu cineva care e anti-imigranți și care se consideră și mare creștin în același timp, o să rămîi perplex la întrebarea care ți se va adresa curînd: „tu cîți imigranți ai adăposti?”. Nu-i chip să-l convingi că nu e vorba despre asta, ci despre valul de ură asemenea unei lave de vulcan dezlănțuit: cum să fii tu creștin și un om care urăște în același timp?

Dar înainte de a fi o discuție para-politică sau cum s-o numesc, discuția despre creștinismul adevărat este, cred, una a confesiunii sincere. Steinhardt mi se pare extraordinar nu doar pentru vasta lui cultură sau din cauza convertirii lui la ortodoxie, o religie ca oricare alta, ci mai ales din cauza sincerității care nu cunoaște jumătăți de măsură. Sunt sigur că fusese și el om, supus greșelii și invidiei sau orgoliului, dar oricine citește „Jurnalul fericirii” (și sunt iarăși de acord cu Adrian Mureșan că nu e deloc o lectură ușoară) își dă seama că scrie, aici, un om pentru care sinceritatea nu e un gest literar, ci unul sufletesc: este o nevoie îndreptată spre interior, nicidecum spre exterior. Cartea este rezultatul acestei frămîntări, nu necesității de a se arăta pe sine însuși, deși, sigur, nu e ușor să separi lucrurile.

Adjectivul „subversiv” apare de mai multe ori în interviu și cred că orice creștin adevărat asta este în primul rînd: un subversiv. Chiar Hristos a fost un subversiv foarte simpatic. Un creștin se ridică împotriva puterii lumești, a prostiei umane, a idolatrizării. Nu poate fi altfel.