„Cum și-a căpătat Balena gâtlejul” de Rudyard Kipling

Începând cu Literomania nr. 369-370, Dominique Ilea ne-a pregătit un nou ciclu – secvențe ori capitole foarte scurte de cărți – numit „Magie naturală”. Stilurile, limbile, epocile sunt foarte diverse, dar – dacă citiți textele unul după altul –, acestea își dezvăluie „înrudirea” secretă și încep să semene cu niște capitole dintr-o carte ad-hoc. În acest număr, vă propunem spre lectură povestirea „Cum și-a căpătat Balena gâtlejul”/ „How the Whale Got His Throat” (din volumul „Just So Stories”, 1902) de Rudyard Kipling. (Literomania)

Cum și-a căpătat Balena gâtlejul

Rudyard Kipling

În mare, a fost odată ca niciodată, o, Draga mea Dragă, trăia o Balenă, care mânca la pești. Mânca steaua-de-mare și acul-de-mare, și crabul și slabul, și calcanul și ciortanul, și pisica-de-mare și-a ei însoțitoare, și zărganul și barbunul, ba până și chișcarul care face-pe-nebunul. Toți peștii pe care-i găbjea prin toată marea îi mânca ea cu gura – leorp! Până ce nu mai rămase în toată marea decât un singur peștișor, care era un Peștișor-Deștept, încât înota mereu chiar îndărătul urechii drepte a Balenei, ca să se țină la adăpost de orice vătămare. Atunci Balena se ridică în coadă și zise: „Mi-i foame”. Iar Peștișorul-Deștept zise cu glăsciorul lui cel deștept: „Nobil și mărinimos Cetaceu, ai gustat vreodată Omul?”

„Nu”, zise Balena. „Cum e?”

„Bun”, zise Peștișorul-Deștept. „Bun, dar grunjos.”

„Atunci fă-mi rost de câțiva”, zise Balena, și făcu să spumege marea cu coada.

„Unul deodată ajunge”, zise Peștele-Deștept. „Dacă înoți până la Cincizeci de grade latitudine Nord și Patruzeci de grade longitudine Vest (asta-i o chestie magică), ai să afli, șezând pe-o plută, în plină mare, fără altceva cu sine decât o pereche de nădragi din pânză albastră de vele, o pereche de bretele (musai să nu uiți de bretele, Draga mea Dragă) și un briceag, un Marinar naufragiat, care, se cade să ți-o spun, e un om nemaipomenit-de-destoinic-și-nțelept.”

Așa că Balena înotă și înotă până la Cincizeci de grade latitudine Nord și Patruzeci de grade longitudine Vest, cât de iute era ea în stare să înoate, și pe-o plută, în plină mare, purtând doar o pereche de nădragi din pânză albastră de vele, o pereche de bretele (musai să-ți amintești cu osebire de bretele, Draga mea Dragă) și un briceag, află, singur-singurel, un Marinar naufragiat, pleoscăind cu degetele de la picioare prin apă. (Mămica lui îi dăduse voie să se bălăcească, altminteri n-ar fi făcut-o, deoarece era un om nemaipomenit-de-destoinic-și-nțelept.)

Atunci Balena își căscă gura mare și mai mare și mai mare, aproape până la coadă, și-l înghiți pe Marinarul cel naufragiat, și pluta pe care ședea, și nădragii lui din pânză albastră de vele, și bretelele (de care-i musai să nu uiți), și briceagul – le-nghiți pe toate de-a valma în cambuzele calde, întunecoase din măruntaiele ei, iar apoi se linse pe buze – leorp, rotindu-se de trei ori în coadă.

Însă de îndată ce Marinarul, care era un om nemaipomenit-de-destoinic-și-nțelept, se pomeni picat în cambuzele calde, întunecoase din măruntaiele Balenei, se puse să hopăie și să tropăie, să trântească și să bușească, să zdupăie și să țupăie, să pocnească și să plesnească, să-mboldească și să-nghiontească, să târșâie și să hârșâie, să rătăcească și să răcnească, să zdrăngăne și să băngăne, să dănțuie și să se zbânțuie, să se smiorcăie și să se leorcăie, să se foiască și să hohotească, și să joace tot pe loc bătuta marinărească taman acolo unde nu trebuia, încât Balena se simți nenorocită de-a binelea. (Ai și uitat cumva de bretele?)

Așa că-i zise Peștelui-Deștept: „Omul ăsta-i foarte grunjos, unde mai pui că m-apucă sughițul din pricina lui. Ce să fac?”

„Spune-i să iasă afară”, zise Peștele-Deștept.

Așa că Balena strigă în jos pe propriu-i gâtlej către Marinarul cel naufragiat: „Ieși afară și poartă-te cuviincios. M-a luat cu sughițuri.”

„Ba, ba!” zise Marinarul. „Nu așa, nici pe departe. Du-mă până la țărmul-meu-de-baștină și la dalbele-faleze-ale-Albionului, și-atunci o să chibzuiesc la asta.” Și se puse să joace mai abitir ca-nainte.

„Ai face mai bine să-l duci până acasă”, zise Peștele-Deștept către Balenă. „Parcă te prevenisem că-i un om nemaipomenit-de-destoinic-și-nțelept.”

Așa că Balena înotă și înotă și înotă, cu ambele înotătoare și cu coada, cât de vajnic era ea în stare printre sughițuri; iar în cele din urmă, zări țărmul-de-baștină al Marinarului și dalbele-faleze-ale-Albionului, și se-aburcă până la jumatea plăjii, și-și căscă gura largă și mai largă și mai largă, și zise: „Schimb de tren pentru Winchester, Ashuelot, Nashua, Keene, și gările de pe Linia spre Fitchburg”; și chiar pe când zicea „Fitch”, Marinarul păși afară din gura ei. Dar câtă vreme înotase Balena, Marinarul, care era într-adevăr cineva nemaipomenit-de-destoinic-și-nțelept, își luase briceagul și tăiase pluta înjghebând un mic grătar pătrat de șipci petrecute în cruciș și-n curmeziș, pe care le legase strâns cu bretelele lui (acuma știi de ce nu trebuia să uiți de bretele!), și proptise grătarul zdravăn și temeinic în gâtlejul Balenei, de acolo rămase-nțepenit! Atunci recită acest Sloka [aluzie glumeață: „cânt” în sanscrită, tip de strofă de origine vedică, în care au fost compuse și „Mahābhārata” și „Rāmāyana”, n.t.], pe care, de nu l-ai auzit încă, am să ți-l redau acum fără zăbavă:

Cu ăst grătar în gât
N-ăi mai mânca atât.

Cât despre Marinar, el era și un Hi-ber-ni-an [catolic irlandez: de la Hibernia, numele latin al Irlandei, n.t.]. Și călcă afară pe prundiș, și se-ntoarse acasă la maică-sa, cea care-i dăduse voie să pleoscăie cu degetele de la picioare prin apă; apoi se-nsură și trăi fericit de-atunci înainte. La fel făcu și Balena. Însă din ziua aia, grătarul din gâtlej, pe care nu era în stare nici să-l scuipe, nici să-l înghită, o-mpiedică să mai mănânce altceva decât peștișori foarte-foarte mărunți; și din același motiv, până în zilele noastre, balenele nu mănâncă niciodată oameni ori băieți ori fetițe.

Peștișorul-Deștept merse să se-ascundă în nămol taman sub pragul Porților-Ecuatorului. Se temea că Balena o să fie furioasă pe el.

Marinarul a venit acasă cu briceagul. Își purta nădragii cei din pânză albastră de vele când a pășit afară pe prundiș. Bretelele îi rămăseseră îndărăt, vezi tu, ca să lege cu ele grătarul; și așa se-ncheie povestea asta.

În românește de Anca-Domnica Ilea, după „How the Whale Got His Throat” (din volumul „Just So Stories”, 1902)

Sursă foto: aici