„Despre ce vorbim atunci când vorbim despre exilați” de Rui Zink

Rui Zink (născut la Lisabona, în anul 1961) este profesor în cadrul Departamentului de Studii Portugheze al Facultății de Științe Sociale și Umane de la Universidade Nova de Lisboa. Prozator, eseist și traducător, autor de romane, nuvele, eseuri, piese de teatru și cărți pentru copii, Zink a publicat până acum peste treizeci de volume, multe dintre acestea fiind traduse în străinătate. A debutat cu romanul Hotel Lusitano (1986), considerat una dintre cele mai reușite creații ale întregii sale generații. În 1997 a publicat, împreună cu artistul António Jorge Gonçalves, primul roman grafic portughez, A Arte Suprema (Arta supremă). Alte romane reprezentative: Apocalipse Nau (1996), O Suplente (1999), Os Surfistas (cel dintâi e-book portughez, 2001), Dávida Divin a (2004, Premiul PEN Club-ului Portughez), Cititorul din peșteră (O Anibaleitor, 2006), Așteptarea (A Espera, 2007). „Tetralogia crizei”, pe care o inițiază odată cu Destinația turistică (O Destino turístico, 2008, Premiul Ciranda), continuă cu celebrul roman Instalarea fricii (A Instalaçăo do Medo, 2012) și va fi completată de A Metametamorfose e Outras Fermosas Morfoses (2014) și de concentratul, dar sugestivul text intitulat OssO (2015). Ca traducător, Rui Zink a transpus în limba portugheză creații ale lui Saul Bellow și Richard Zenith. În 2009 a ocupat catedra Hélio și Amélia Pedroso/FLAD de la University of Massachussetts Dartmouth, iar ulterior a ținut cursuri la alte importante universități din Statele Unite ale Americii, precum University of Michigan și Middlebury College, Vermont.

Textul de față, Despre ce vorbim atunci când vorbim despre exilați, pe care, prin amabilitatea lui Rui Zink, îl oferim acum spre lectură cititorilor Literomaniei, a fost scris de autorul portughez direct în limba engleză, ca răspuns la invitația pe care i-am adresat-o de a participa la numărul special din anul 2024 al revistei americane Theory in Action, intitulat Exil și exilați în literatură (https://transformativestudies.org/volume-17-number-4-october-31-2024/), pe care l-am editat împreună cu Jay Corwin, profesor la Universitatea din Cape Town.

Traducere și prezentare de Rodica Grigore

Câștigătorul ia tot

Un prieten de-al meu a murit recent. Nu-i mare lucru. După cum se spune, moartea face parte din viață. Și, la un anumit stadiu al vieții, nici nu mai este o tragedie. Deși cazul lui (cancer terminal la 61 de ani) n-ar putea fi numit nici farsă.

Am spus „prieten”, dar, de fapt, am fost colegi de facultate, rivali la un anumit moment al tinereții noastre, apoi inamici/amici ocazionali de-a lungul anilor, chiar deceniilor. În linii mari, eu am câștigat, iar el a pierdut. Eu mi-am găsit o slujbă convenabilă la universitate; el s-a dus în infernul unui liceu. În plus, multe i-au stat împotrivă, obstacole pe care era de așteptat să le depășească, dar nu a reușit niciodată cu adevărat să facă asta. Era timid de mic, fiind născut pe o insulă îndepărtată. Și mai era și bâlbâit, iar asta cred că a fost cel mai mare blestem în liceul carierei sale didactice. Când a împlinit optsprezece ani, a intrat la o mare universitate din capitală, având bune perspective de a reuși prin studii asidue și sub o stea norocoasă. Nu s-a întâmplat așa. Un personaj foarte amuzant din serialul „Little Britain” (2003-2006) spunea mereu: „Sunt singurul homosexual din sat!” Asta era poanta lui, iar el continua să se laude cu ea, oricât îl contraziceau faptele. Cât despre ceea ce se prespune despre „studenții străluciți”, nu știu dacă o fi fost singurul poet/savant/ eseist de pe insula lui, dar în Lisabona prietenul meu de-acum mort nu era decât încă un pește într-un lac mare. Visurile lui de glorie s-au spulberat, n-a dobândit niciodată nici fata, nici slujba, nici succesul publicistic. Un strop de modestie borgesiană nu-mi dă voie să spun cine a dobândit și fata, și slujba, și succesul, așa că vă las să ghiciți. Sper să ghiciți corect.

Deși n-am fost niciodată buni prieteni (cum am fi putut?), de-a lungul anilor am păstrat legătura, în ultimul deceniu mai ales prin intermediul rețelelor de socializare. Am ajuns să fim o prezență constantă unul în viața celuilalt, suficient pentru ca fiul lui să presupună că suntem prieteni apropiați de multă vreme și să mă informeze că tatăl lui era pe moarte. Mi-ar plăcea să-l vizitez? Spre propria mea surpriză, am spus că da, mi-ar plăcea. Și l-am vizitat, de două ori. Prima dată, când încă mai putea să vorbească, durerea și conștientizarea apropierii morții nu-l copleșiseră de tot. La a doua vizită, au fost tăceri mai lungi (plus durerile de rigoare), iar eu am fost cel care a vorbit în cea mai mare parte a timpului. Ce să mai zic, n-a fost prima mea vizită la cineva aflat pe moarte.

Cu vârful capului chel și cu câteva șuvițe de păr căzute în lateral, cu privirea învinsă, semăna puțin cu Napoleon în exil. Exact asta îți face cancerul. Prima dată când ne-am întâlnit personal în ultimii ani, deși ținusem legătura pe WhatsApp, părea să perceapă cumva moartea ca pe o realitate din ce în ce mai apropiată, dar încă nu era convins de ea, încă se mai agăța de o licărire de speranță, în ciuda evidenței. Așa se întâmplă. Până când durerea îți arată clar că petrecerea s-a terminat și ajungi să nu-ți mai dorești decât inevitabilul sfârșit. Îmi vine în minte imaginea unui clopoțel dintr-un local britanic, cu inscripția „Ultima comandă!” Nu e de mirare că acesta este și titlul unui roman premiat (1996) al lui Graham Swift.

Micșorat și exclus

Când vine vorba de luatul literaturii în serios, nimeni nu se poate compara cu rușii. Chiar și în cele mai întunecate vremuri, și-au luat poezia în serios. Uitați-vă la oameni ca Osip Mandelștam sau Anna Ahmatova. Aproape că ți-l poți imagina pe Stalin sfâșiat între poeți, gata el însuși să le savureze versurile.

Ironia exilului în Siberia era că, deși era un exil autentic și tragic, acesta se derula în interiorul țării, nu în afara ei. Într-un fel, erai alungat chiar în țara căreia îi aparțineai. Unul din beneficiile de a trăi într-o țară cu un teritoriu imens, presupun. O păpușă Matrioșka exilată: înăuntru, mai înăuntru, și mai înăuntru. Un adevărat sindrom al inexistenței posibilității de a ieși. Iar acesta e încă actual, după câte se pare.

Unul din momentele esențiale din romanul „Casa Întâlnirilor” de Martin Amis (2006) vorbește despre o astfel de situație dureroasă. Pe vremea lui Stalin, dacă un condamnat se comporta bine, putea fi vizitat de soție sau de iubită după câțiva ani de infern. Numai că, în cazul personajelor din carte, drumul a fost lung (a fost un infern), birocrația s-a prelungit atâta, încât totul a început să pară o tortură în sine (alt infern), iar atunci când cuplul s-a întâlnit, în cele din urmă, în seara pe care o puteau petrece împreună în micuța colibă, altfel suficient de confortabilă numită „Casa Întâlnirilor”, stresul și așteptarea prea îndelungată n-au făcut altceva decât să adauge la toate astea încă și mai multă nefericire (iarăși infernul). În plus, pentru personajul principal ironia e și mai dureroasă (ironia la Amis este de obicei dureroasă, dar aici autorul a mers un pic mai departe): cu ani în urmă, el și fratele său porecliseră în secret sânii iubitei lor Zoia „Americile”…

„Casa Întâlnirilor” nu este cel mai bun roman al lui Amis. Aș spune chiar că a fost mai degrabă un soi de eșec, deși îmi plac eșecurile lui Amis, pentru că reușesc întotdeauna să ofere bucurie acestui fan-cititor care-i sunt. Din câte îmi amintesc, eșecul romanului e legat de narațiunea la persoana întâi, deși în alte cărți aceasta a funcționat excelent nu numai pentru Amis, ci și pentru doi dintre maeștrii săi literari, amândoi de origine rusă: Saul Bellow și Vladimir Nabokov.

Bellow era și de origine evreiască, dar acest om născut la Chicago nu a fost niciodată un exilat. Cum ar fi putut să fie, tocmai el, autorul cărții „Aventurile lui Augie March” (1953), al cărui celebru început este whitmanianul „Sunt american”?

Cu Nabokov, însă, lucrurile stau altfel. Ca să începem cu asta, el era rus, și aristocrat pe deasupra, deci un aristocrat rus, însăși definiția exilatului elegant (deși probabil sărac). Un entomolog amator și un soi de mizantrop, până la punctul la care să ne facă să ne întrebăm dacă a fi mizantrop este o cerință pentru a deveni entomolog. Nabokov și-a scris capodopera („Lolita”, 1955) tocmai despre cel mai odios personaj din istoria literaturii – și îmi măsor bine cuvintele. În comparație cu Humbert Humbert, Hannibal „canibalul” Lecter e un om chiar drăguț. Nu numai că Humbert Humbert este un pedofil, ci e și un pedofil cinic în America cea Pudică – cea mai mare plăcere vinovată, cea mai bună glumă. Oh, cum trebuie să se fi bucurat Nabokov, acest scriitor care-l detesta pe Dostoievski, când își descria personajul! În plus, romanul este scris la persoana întâi, avem de-a face cu acel narator la persoana întâi care e întotdeauna suspect. Pedofilul ca exilat.

Ce încerca să facă Nabokov, scriind în engleză? Humbert Humbert este un fel de personaj al lui Oscar Wilde, dar lipsit de acele calități care să-l poată răscumpăra, chiar mai rău decât Dorian Gray, e un estet lipsit de dragostea lui Oscar pentru oameni. În mod ironic, în zilele noastre, neo-naziștii din Germania folosesc inițialele „HH” (sau 88, pentru că H este a opta literă din alfabet) ca pe un cod secret, dar nu atât de secret, pentru infamul salut nazist. Heil Humbert.

Un exil adevărat este întotdeauna involuntar. Nu vrei să fii alungat, și totuși asta ajungi. Cei mai buni la așa ceva erau sovieticii, și cred că încă mai sunt, cu exilurile acelea ale lor în Gulag. E ceva stoic și nebunesc în lunga tradiție a intelectualilor ruși deportați în Siberia doar pentru că „scriseseră cuvinte” și, prin acele cuvinte, ajunseseră să fie o amenințare la adresa statului. Asta aduce textelor lor o profunzime și o semnificație care poate existau deja, dar nu cu o asemenea forță, și îi face pe acești scriitori să pară puțintel snobi, comportamentul lor spunând, parcă, asemenea lui Bukowski în poemul meu preferat de Bukovski: „Nu știi ce e dragostea”.

Apropo, poemul meu preferat de Bukovski nu este, de fapt, al lui Bukowski. Versul de mai sus este dintr-un poem de Raymond Carver, un fel de „exercice de style” în care Carver surprinde tonalitatea unei (bănuiesc) lecturi „tipice” lui Bukovski.

„(…) Dar tu nu știi ce e dragostea
nu știi pentru că niciodată n-ai fost
îndrăgostit e atât de simplu
Am găsit fata asta e așa de frumoasă
îmi spune Bukowski
Bukowski așa îmi spune cu glasul ei dulce
iar eu răspund Ce
Dar tu nu știi ce e dragostea
îți spun eu ce e
dar nu mă asculți (…)”[1]

Exilul plăcut

Agostinho da Silva, un blând filozof portughez, mi-a expus odată viziunea sa poetică despre situația din Macao după cinci sute de sute de ani de prezență portugheză, la transferul către Autoritatea Chineză. „Nici o problemă, trebuie doar să fie acolo o ceainărie drăguță, unde oamenii să poată servi o băutură caldă, um Pastel de Nata (preparatul nostru național de patiserie) și să poată face conversații plăcute în portugheză.”

Limba ca diplomație, limba ca lume, limba ca prezență. Trăind într-un apartament minuscul de la ultimul etaj al unei vechi clădiri din Lisabona, el era imaginea cea mai apropiată pe care generația mea o putea avea pentru un călugăr înțelept din vârful unui munte. La 85 de ani, era un om foarte optimist. De ce să nu fi fost? În fiecare zi, îi amuza pe tinerii care tânjeau după o picătură din înțelepciunea sa – un avantaj rar acordat bătrânilor, deși nu neobișnuit în cazul poeților și al unor savanți. Dacă bătrânețea poate fi privită ca un exil sumbru, o fortăreață a singurătății, Agostinho da Silva (1906-1994) a fost cel mai fericit dintre exilați. De fapt, el fusese cu adevărat exilat în Brazilia de dictatura lui Salazar, dar chiar și atunci a rămas optimist și plin de umor: „Mi-au interzis să predau în Portugalia, așa că m-am dus în Brazilia pentru a deschide acolo noi școli”.

Alfred Lewis a publicat în 1952 un bestseller „New York Times”. Scris într-o limbă pe care a învățat-o abia la 19 ani, „Home is an Island” este un roman autobiografic despre viața pe insula copilăriei și tinereții sale, Flores, unde s-a și născut Alfredo Luís.

„Sair da ilha é a pior maneira de ficar nela”[2], a declarat un alt scriitor din Azore, Daniel de Sá. Într-un fel, este un oximoron facil, genul pe care Camões și Wilde l-ar fi așternut pe hârtie cu mare ușurință. Și, ca și unele dintre expresiile lor celebre, și acesta ne pare a fi adevărat, după doar câteva clipe. Când ești pe o insulă, tânjești să pleci de acolo, mai ales când e vorba de Azore, nouă pete minuscule în vasta întindere a oceanului. Cu toate astea, când pleci, afli că nu poți scăpa de pe insulă. În plus, nici nu mai prea vrei. Transformând o zi din Dublin în centrul de semnificații al unui roman epopeic, Joyce a devenit cel mai celebru exemplu al acestei stări. Dar mai sunt și altele. Soljenițîn a devenit și mai rus în exilul său american și a ajuns să muște mâna care l-a hrănit, apropiindu-se periculos de a-l numi „un infern nebun” [3].

Acest lucru este adevărat și pentru Joyce. Da, ar fi putut alege Parisul, sau Veneția, sau Trieste, dar când a fost vorba să scrie „Ulise”, unde a plasat acea odisee de șapte sute de pagini, dacă nu în Irlanda sa, în Dublinul pe care nu l-a părăsit niciodată cu adevărat?

Exilul inevitabil

În „My Name is Asher Lev” (1972), Chaim Potok descrie un tip de exil mai profund, deși se potrivește și unui model mai curios: cel al omului care, pentru a rămâne credincios sieși, riscă să fie numit trădător de toți cei din jur.

Personajul Asher Lev este un geniu prins încă de la începutul vieții sale într-un ghem de contradicții: născut cu harul picturii, dar într-o sectă ultra-ortodoxă hasidică, el ajunge să fie realmente sfâșiat între chemarea sa artistică și tradiția familiei lui. Așa cum se întâmplă de obicei cu exilații, rămâne singur, străin în ambele lumi și, pentru că alege să nu abandoneze cu totul tradiția, pare tuturor ciudat, sfârșind încă și singur tocmai pentru că refuză să aleagă. Criza se adâncește atunci când pictează o crucificare, nu pentru că ar fi pe cale să se convertească, ci doar pentru că, în opinia lui, nu există o reprezentare similară a suferinței în propria cultură. Asher Lev continuă să se îmbrace în conformitate cu modelul hasidic, chiar și după ce a fost interzis în comunitate. Mult mai ușor ar fi să îmbrățișezi pur și simplu o nouă identitate, dar el refuză să facă asta. A fi fidel atât artei sale, cât și neamului său este soarta lui sisifică.

Odată am întâlnit un poet care scria în gaelică. S-ar putea să fiu nedrept (probabil sunt, de obicei sunt), dar nu m-am putut abține să presupun că era vorba doar de un artificiu, nu de o dragoste reală pentru limbă. E tendința unor scriitori care folosesc limbi mai puțin cunoscute ori mai puțin vorbite, un soi de strigăt de protest sau un semnal care vrea să atragă atenția, asemenea unui adolescent care visează cu ochii deschiși la un naufragiu pe o insulă pustie doar pentru a putea fi găsit. „Uită-te la mine, m-am pierdut!” Un soi de dans de păun. Dar eu însumi am făcut ceva asemănător în adolescență. M-aș îndrăgosti și m-aș perpeli și m-aș aștepta ca persoana iubită să fie un cititor de gânduri sau, hai să zicem, un cititor de sentimente. Sunt sigur că la multe întâlniri, mulți ani după terminarea liceului se pot auzi astfel de dialoguri: „Nu ți-ai dat seama că acum patruzeci de ani eram îndrăgostit nebunește de tine?” „Îmi dădeam seama doar că mă tot evitai, idiotule. Credeam că mă disprețuiești.”

Pentru un scriitor care se confruntă cu două limbi, una foarte puternică, cealaltă mai puțin, de obicei nu este o alegere dificilă. Se alege limba cu un public potențial mai mare. Desigur, există și cazul lui Josef Škvorecký, care a trăit în Canada vreme de decenii, dar a continuat să scrie în cehă. Întrebat de ce, a râs și a răspuns că în cehă poate fi glumeț și poate face tot ce vrea, în timp ce în engleză nu prea, chiar și după un exil atât de lung. Iar Isaac Bashevis Singer a continuat să scrie în idiș până la sfârșit, tot ca o datorie morală de a-și menține limba vie, dar a cercetat îndeaproape traducerile în engleză, știind că acolo este publicul său de acum înainte.

Quim Monzó e un scriitor catalan care, spre deosebire de alți scriitori catalani, scrie în catalană. Ce carieră minunată a ratat probabil, rămânând fidel unei limbi mai puțin vorbite în comparație cu puterea universală a spaniolei, a doua cea mai vorbită limbă din lume. În plus, spaniola este o limbă în care putea scrie cu ușurință, pentru că era limba oficială în Spania vremii sale, fiind născut sub regimul fascist al lui Franco.

Primul lui roman pe care l-am citit este dovada că postmodernismul poate produce texte cu adevărat grozave. „Benzina” (1983) e o carte compusă din două romane care se oglindesc reciproc. În primul, îl avem pe Heribert, un pictor celebru pe cale să-și înceapă căderea inevitabilă, bănuind că agenta și iubita sa are o aventură cu un artist mai tânăr și avid de glorie, înfometat, desigur, care, pentru a completa ofensa, pretindea că este cel mai mare fan al său. În al doilea, îl avem pe Humbert, un tânăr artist pe cale să câștige (pentru un preț mic) favorurile agentului său, extrem de preferat de pictori. Cumva, cred că e aici și un omagiu adus lui Humbert Humbert (sau ticăloșiei lui Nabokov).

Monzó a ținut discursul de deschidere când Literatura Catalană a fost „țara invitată” la Târgul de Carte din Frankfurt 2007. A fost pentru prima dată când o limbă, iar nu o țară, era invitată de onoare? Așa cred. Euforia era palpabilă și nu pentru că limbii i s-a acordat această onoare, ci mai ales pentru că totul putea fi spus în Catalá. După zece ani, a avut loc un referendum organizat de susținătorii independenței, iar imaginile cu urnele de votare purtate pretutindeni asemenea unor trofee și cu cetățenii votând literalmente[4] pe străzi demonstrau o beție naționalistă carnavalescă, vecină cu nebunia. Reacția Madridului nu a fost rapidă, dar a fost dură. Liderii separatiști au fost arestați în moduri intenționat umilitoare. Președintele Cataloniei, Carles Puigdemont, a reușit să scape și, până de curând, a locuit în Belgia. S-ar părea că incitarea la rebeliune este unul dintre cele mai grave delicte în orice țară. Pentru ca separatiștii catalani să poată ieși (sau rămâne afară) din închisori, li s-a impus să afirme public că nu au încercat să comită sus-numitul delict. Și totuși, cum să facă asta? Până la urmă, tocmai asta înseamnă „a fi separatist”.

Din câte știu, Monzó, acum un scriitor respectat la cei șaptezeci de ani ai săi, nu a avut de suferit, dar nu poate fi fericit. Într-o lume în care totul pare de vânzare, încăpățânarea lui este un exemplu. E drept, unul asemănător cu al lui Don Quijote. Dar el înseamnă cu mult mai mult decât acea Legiune a poeților diplomați, un blestem în Spania și prin alte părți. Într-un fel, încăpățânarea lui Monzó s-a transformat ea însăși într-un un exil.

Cei care rămân

Un aspect interesant în piesa lui Camus „Neînțelegerea” (1943) este că cei exilați nu sunt cei care au plecat, ci dimpotrivă, cei care au rămas. Cei care rămân (mama și sora) sunt cei cu adevărat exilați. Ceva de genul ăsta a spus și mama mea: când tatăl ei a fost arestat și a făcut închisoare, în 1938, cei care au suferit cu adevărat au fost cei care au rămas liberi, soția și copiii lui, iar pentru asta el s-a simțit întotdeauna vinovat, deși nu era chiar vina lui, căci fusese închis din ordinul dictaturii. Se poate observa, totuși, că victimele tind să se simtă mai vinovate decât vinovații înșiși. În mod ironic, a fi sociopat te menține oarecum sănătos la minte.

Vorbind despre minte, piesele de teatru sunt deschise interpretărilor, poate chiar mai mult decât textele strict literare, menite doar să fie citite, iar asta deoarece ele depind foarte mult de „viziunea regizorului”. Astfel, după ce am văzut doar reprezentația cu „Întoarcerea acasă” (1965) a lui Harold Pinter, nu pot fi pe deplin sigur că meschinăria și cruzimea celor care au rămas (doi frați și un tată) față de rudele lor plecate în America sunt într-adevăr atât de brutale în piesa originală.

Cunoscând stilul lui Pinter, se prea poate ca aceasta să fi fost o înțelegere exactă a piesei. Oare a mai făcut cineva legătura între „Întoarcerea acasă” și „Neînțelegerea”? Sper că da, căci într-adevăr există una, nu numai în subiectul de inspirație greacă (o întoarcere acasă care iese rău, oarecum ca în „Oedip Rege” de Sofocle), ci și în ceea ce privește lipsa mântuirii, ca să nu mai vorbim despre pedeapsa aspră pentru cei care au îndrăznit să se întoarcă. Ce e cu acea trimitere la Euridice care a fost readusă la viață din morți, dar a făcut greșeala de a privi înapoi? În piesele lui Camus și Pinter, Orfeu este primul pedepsit. Dacă ar mai fi printre noi, cel mai furios dintre marii exilați, V.S. Naipaul, ar putea să ne spună câte ceva despre ce înseamnă să fii mereu străin, chiar și după ce primești Nobelul, așa cum a făcut nu de mult (în 2021) Abdulrazak Gurnah, un exilat din Zanzibar ajuns la Kent într-o universitate britanică.

„The Leftovers” (Tom Perrotta, 2011) este, la rândul ei, o carte care a fost transformată într-o emisiune TV al cărei succes a lăsat loc unor continuări numeroase. Procentul populației dispărute (morți, răpiți de extratereștri, alegeți varianta) și al celor rămași în urmă e tot mai mare, iar aceștia se simt mai rătăciți și mai batjocoriți decât Tom Hanks în „Cast Away”. „Nu am fost suficient de bun pentru a fi salvat [răpit/ucis/orice altceva], nu am valoare. Într-o lume în care a fi ales reprezintă gloria supremă, eu sunt cel care nu a fost ales.”

În „Stoner” (1965) de John Williams, un roman pe care l-am citit de curând și doar la îndemnul unor prieteni din mediul academic, am găsit aceste cuvinte: „S-a mirat din nou de modul calm, aproape grațios, în care poeții romani acceptau moartea. Când îi venea în minte [David] Masters, se gândea la el ca la un Catullus sau la un Juvenal mai blând și mai liric, un exilat în propria sa țară și privea moartea acestuia asemenea unui alt exil, mai ciudat și mai durabil decât cele pe care le trăise înainte.”

O persoană exilată este diferită de un imigrant sau de un expatriat. Știm cu toții ce este un imigrant: cineva sărac sau care vine dintr-o țară săracă. Același lucru este valabil și pentru un expat: cineva bogat sau care vine dintr-o țară bogată. Cu toate acestea, atât imigranții, cât și expatriații par simpli muritori în comparație cu cel mai înalt nivel al exilului. Cu puțin noroc și un pic de strălucire, un exilat poate avea ca scop să devină un soi de aristocrat sau chiar un prinț. În „Rumble Fish” (1968) de S.E. Hinton, ce compliment ar fi mai potrivit pentru Băiatul cu Motocicletă decât aceste cuvinte „Pisica aceea e un prinț, omule”? Pentru ca apoi să urmeze, de parcă această primă evaluare n-ar fi fost destul de elocventă: „E un artistocrat în exil.”

Un om fără țară

Kurt Vonnegut nu a fost niciodată un exilat, nu din punct de vedere tehnic, dar multe dintre personajele sale da, de la eroul din timpul războiului din „Mama noapte” (1961), cel urmărit pentru „Crime împotriva umanității” și care va fi apărat doar de cei împotriva cărora luptase, până la Billy Pilgrim din „Abatorul 5” (1969), niciodată aflat în același loc, deși fiind în același timp într-o grădină zoologică umană de pe altă planetă și într-o grădină zoologică inumană din Dresda anului 1945. Iar Vonnegut, care a tot publicat cărți multă vreme, și-a intitulat una dintre ele, în mod curios, „Un om fără țară” (2005). Oare de ce? Din fericire, autorul ne spune el însuși, cu amabilitate: „Așadar, sunt un om fără țară, cu excepția bibliotecarilor și a unui ziar din Chicago numit „In These Times”. Înainte să atacăm Irakul, prestigiosul „New York Times” ne-a garantat că acolo sunt arme de distrugere în masă. (…) Albert Einstein și Mark Twain au renunțat să mai aibă încredere în rasa umană spre sfârșitul vieții lor, deși Twain nici măcar nu trăise Primul Război Mondial. Războiul a devenit acum o formă de divertisment TV (…). Asemenea înaintașilor mei cu mult mai buni decât mine, Einstein și Twain, renunț și eu să mai cred în oameni de-acum.”

Borges a spus, cu înțelepciune, că doar realitatea își mai poate permite să fie incredibilă, spre deosebire de ficțiune. Tocmai din acest motiv, scriitorii știu că nu pot împinge jocul coincidențelor prea departe. Ar face ficțiunea mai puțin credibilă. Totuși, deoarece acest text nu este o operă de ficțiune, îmi voi permite libertatea coincidenței, precum și riscul kitsch-ului.

A doua zi după ce l-am vizitat pe prietenul meu din facultate aflat pe moarte, acesta a murit. Și chiar în ziua aceea, un alt bun prieten a căzut, ca să zic așa, în dizgrație, într-un mod foarte dur și foarte public, ajungând pe o, hai să-i spunem așa, „cale a rușinii”, iar nu a celebrității. Într-o zi obișnuită mi-ar fi părut foarte rău pentru el, dar atunci n-am avut timp de așa ceva, căci nimic nu se compară cu moartea.

Toată săptămâna care a urmat m-am gândit la aceste două întâmplări cu oameni atât de apropiați de mine. Dacă nu ar fi murit, prietenul meu muribund ar fi fost norocos, deoarece cancerul, spre deosebire de SIDA prin anii ‘80, nu este o boală rușinoasă, în timp ce criminalitatea în rândul clasei muncitoare este. Cu toate acestea, unul dintre prietenii mei era în viață și, deși fusese deja condamnat într-un soi de proces public de presă, nu s-a întâmplat nimic, de fapt, nici măcar nu i-au fost aduse acuzații oficiale. Dizgrația media (ca s-o numesc astfel) este foarte literară, împinge oamenii înspre înăuntru, chiar dacă ei sunt afară (deci, nu în închisoare, să zicem). E un exil blând, pentru că încă îți poți gestiona viața, ești liber să mergi oriunde vrei (cu excepția cazului în care țara natală îți cere să predai pașaportul). Dar este, în același timp, și un exil dur, pentru că nu ai unde să mergi pentru a nu fi cunoscut, pretutindeni vei fi urmărit de priviri dezaprobatoare. În plus, poți fi mereu căutat pe Google. Îmi vine acum în minte un film cu Paul Newman („Verdictul” lui Sidney Lumet, din 1982).

Și apoi, culmea, am început să simt la rândul meu, mă rog, cam pe la spate, e drept, priviri dezaprobatoare prin cartier. Nu m-am mai simțit întâmpinat cu bucurie nici la cafenea. Câteva zile am fost și eu un fel de victimă colaterală, căci pe la câteva televiziuni au apărut niște fotografii vechi în care apăream împreună cu prietenul meu. Astfel că am avut parte și eu de propria experiență a dizgrației. E drept, o mini-experiență și o mini-dizgrație, dar oricând se poate spera la ceva mai mult în viitor. Și am simțit ce trebuie să fi simțit prietenul meu (cel aflat în viață). Acea experiență a fost un simbolic exil. Ceea ce, la drept vorbind, n-a fost ceva chiar atât de rău. În alte timpuri sau în alte locuri, ar fi fost ucis cu pietre.

Un expat la Lisabona

Despre „Casablanca” (1942), Umberto Eco scria: „Când toate arhetipurile apar laolaltă fără rușine, ajungem la niște profunzimi homerice. Două clișee ne fac să râdem. O sută de clișee ne emoționează.” După cum vă amintiți, în „Casablanca” imaginată a filmului, cu toții sunt exilați, chiar și bieții marocani, care nu sunt altceva decât un peisaj uman stereotip. Și asta – a fi exilat – poate foarte bine să fie principalul clișeu al filmului.[5] În celebrul final, Ingrid Bergman și soțul ei se urcă în avionul către Lisabona, pe atunci unul dintre puținele paradisuri din Europa ocupată. Pentru spectatorii portughezi a fost întotdeauna frumos să simtă că fac parte dintr-un astfel de film, chiar dacă doar ca destinație a libertății.

În era noastră digitală (pretutindeni doar cifre de zero și unu), și aflați, așa cum suntem, în pragul unei lumi post-umane, ne dăm seama că încep să existe doar două categorii de oameni: bocitorii și câștigătorii. Bocitorii trăiesc în exil chiar din cauza lor, din cauza Sionului lor, oricare ar fi acesta sau oricare ar fi dorința lor imposibil de atins: norocul în dragoste, dorința sexuală (sau, în cazul bărbaților, mărimea), bogăția, privilegiile, faima. Acestea fiind spuse, suspiciunea că, spre deosebire de prietenul meu din tinerețe (cel aflat pe moarte), eu aș fi un câștigător nu mă împiedică să mă și plâng uneori. Nu e niciodată o idee bună să le arăți zeilor cât de bine o duci, ei sunt mereu genul gelos.

La doar câteva zile după ce prietenul meu a murit, o jurnalistă de la nu știu ce televiziune din Serbia a venit la Lisabona pentru a intervieva câțiva scriitori locali, unul dintre ei fiind chiar subsemnatul.

Trebuie să va spun că nu mă pregătesc niciodată pentru interviuri, la fel cum nu mă pregătesc niciodată pentru cursuri, presupun întotdeauna că lucrurile vor merge prost orice aș face. Sau că se vor rezolva, indiferent cât de mult aș încerca eu să pun bețe în roate. În ziua aceea, pe deasupra, uitasem acasă cărțile pe care intenționam să le iau cu mine (ca să le punem în fața camerei de filmat), iar librăria care găzduia interviul nu avea nici una. Plin de amabilitate, tânărul librar a spus că ele se află „în curs de repoziționare în acest moment”. Persoana de la televiziune ar fi putut să priceapă cum stau lucrurile și să încheie pe loc întreaga poveste. Și să-și spună în gând: „Îmi pare rău, scriitor nepotrivit.” Din cine știe ce motiv, nu a făcut-o, iar discuția noastră a mers bine, după aceea chiar ne-am plimbat puțin pe stradă și am găsit imediat unul dintre minunatele puncte de belvedere ale Lisabonei, unde eu am și făcut câțiva pași cu acea mină specifică de Gânditor, se pare că toți cameramanii din lume adoră această poză pentru intervievații lor de înaltă ținută intelectuală.

Of, dar ce bine era ca simpatica jurnalistă să nu fi început interviul cu aceste cuvinte: „V-ați născut la Lisabona, ați studiat la Lisabona, predați la Lisabona, chiar la universitatea unde ați învățat. Toată viața ați trăit la Lisabona, nu-i așa?”. Așa e. Și, atunci, pe loc, mi-am dat seama cât de plictisitoare era viața mea și de ce munca mea nu va însemna niciodată cine știe ce în această lume nebună. Ce-ar mai fi de adăugat la o biografie atât de deprimantă? Am ajuns să spun (sau să visez că am spus-o, sau poate chiar am spus-o, dar fragmentul va fi tăiat din versiunea finală a interviului) că, pentru un scriitor, a fi exilat, sau măcar expat, reprezintă maxima glorie la care poate visa, dar și o fundătură din care nu are scăpare.

[1] Raymond Carver,„You don’t know what love is (an evening with Charles Bukowski)” (Fires, 1983).

[2] „A pleca de pe insulă e cel mai periculos mod de a nu părăsi niciodată insula.”

[3] Saul Bellow a ezitat să-și asume paternitatea asupra sintagmei, deși îi aparține aproape sigur, iar Martin Amis a folosit-o pentru colecția sa de eseuri cu privire la, ei bine, tocmai America.

[4] Iar aici, spre deosebire de uzul general, „literalmente” este un termen extrem de precis.

[5] În plus, ca într-un paradox borgesian în care realitatea își arată preferința pentru ridicol, mulți dintre actorii care au jucat în filmul respectiv au ajuns să-și părăsească țările natale și să nu se mai întoarcă niciodată acasă.

Foto de Bárbara Monteiro. Sursă foto aici