Drumuri printre amintiri…

„Cele mai bune cărți nu sunt cele care te amuză ori te fac să te simți bine, ci dimpotrivă, acelea care te rănesc, cele care, într-un fel sau altul, te fac să suferi”, spunea într-un interviu scriitorul italian Domenico Starnone. Iar romanul său, „Casa de pe strada Gemito” se încadrează perfect în categoria celor mai bune cărți, reușind să-și pună cititorii în fața unor probleme spinoase, pe care autorul le rezolvă cu o maturitate artistică dublată în permanență de o artă a narațiunii cu adevărat remarcabilă.

Naratorul, Mimì (diminutivul lui Domenico), încearcă să-și amintească de câte ori tatăl lui a bătut-o pe mama sa în timpul anilor copilăriei petrecute la Napoli. Și, deși tatăl susține că așa ceva s-a întâmplat extrem de rar, Mimì își aduce aminte nenumărate ocazii în care părintele a pălmuit-o ori a chinuit-o, într-un fel sau altul, pe mama, încât îi e și greu să aleagă momentele cele mai reprezentative pentru istoria – proprie, dar și de familie – pe care vrea s-o relateze: „Când tata mi-a spus că a lovit-o pe mama o singură dată în cei douăzeci și trei de ani de căsnicie, nici măcar nu i-am răspuns. A trecut mult timp de când nu mai obiectez la poveștile lui pline de întâmplări, date și detalii, toate inventate.” De altfel, cu ani în urmă, tatăl găsea adesea cu cale s-o jignească pe femeia frumoasă cu care era căsătorit, mama copiilor săi, ori s-o pedepsească din senin pentru că ar fi fost cheltuitoare, vanitoasă sau narcisistă – un cuvânt pe care Mimì nu-l uită, cu toate că nu-l înțelege atunci când începe să-l tot audă în casă. Numai că memoria copilului de atunci – dublată de efoturile din prezent de a reface totul exact așa cum s-a petrecut – devine, treptat, un tărâm instabil, asemenea nisipurilor mișcătoare, iar această instabilitate și permanenta nesiguranță reprezintă temele majore ale cărții. Nu o dată, naratorul își petrece după-amieze întregi încercând să pună în ordine ore sau date, să identifice anumite locuri și să stabilească legături între amintiri disparate și imagini ce amenință mereu să scape de sub control, chiar spațiul și timpul devenind greu de stăpânit – și, în egală măsură, greu de rememorat exact, cu atât mai mult cu cât povestea tatălui se împletește în permanență cu istorisirea prezentă.

Apărut în anul 2000 și încununat cu Premiul Strega, cea mai importantă distincție literară italiană, romanul acesta a fost considerat de majoritatea exegeților un text autobiografic. De altfel, unele aspecte sunt ușor de verificat: pictorul Federico Starnone, figură minoră a artei plastice italiene de la mijlocul secolului XX, decedat în anul 1998, a fost într-adevăr tatăl autorului (în paranteză fie spus, o imagine a uneia dintre picturile acestui artist a apărut pe coperta ediției italiene a cărții de față), familia a trăit mulți ani la Napoli, acolo unde s-a și născut viitorul scriitor – în anul 1943, la fel ca Mimì din „Casa de pe strada Gemito”. Interesant este că, pe măsură ce textul abordează diverse aspecte ale vieții din sudul Italiei mai ales în anii care au urmat încheierii celui de-al Doilea Război Mondial, devine suficient de dificil, uneori de-a dreptul imposibil, pentru Domenico Starnone, da și pentru naratorul cărții, să separe complet ficțiunea de faptul brut și amintirea infantilă de realitate. Căci, adesea, pagini întregi de emoționante rememorări, în care, totuși, ca un bun cunoscător al tuturor strategiilor narative ale modernității, naratorul își avertizează cititorul să nu aibă completă încredere, se împletesc cu detalii exacte ale realității istorice ori chiar cu amintiri, încă și mai necreditabile, povestite de tată, Federico, lucrător feroviar și pictor în timpul liber. Cumva, însă doar aparent paradoxal, fiind vorba despre un scriitor precum Domenico Starnone, trecutul îl atrage cel mai tare pe Mimì exact atunci când pare că totul îi scapă – ca narator – de sub control. În plus, creația autorului italian a fost încă de la începuturi marcată de interesul pentru manifestările și psihologia unor figuri ori instincte paterne (reprimate), incluse în texte care dobândesc, pe nesimțite, adâncimi de thriller. „Casa de pe strada Gemito” dă senzația că aduce în prim-plan personaje și materiale similare, deși în cadrul unei construcții de largă respirație (cartea are aproape cinci sute de pagini) și având o structură mai complexă decât romane anterioare, precum „Noduri” sau „Încredere”.

Aparent, un text relatat la persoana întâi, „Via Gemito” este, în fond, o complexă autoficțiune. Căci, după ani de zile de la evenimentele povestite, Domenico, acum scriitor, revine în orașul natal, după moartea tatălui, și își rememorează copilăria și adolescența, puse, practic, sub semnul prezenței părintelui, Federico, pictor lipsit de faimă (și de bani) și silit să se mulțumească cu statutul de umil muncitor. Însă torentul de cuvinte, insulte, amenințări, laude de sine și mai cu seamă false amintiri pe care tatăl le spunea la tot pasul îl obsedează pe Domenico întreaga viață, artistul cuvântului încercând să realizeze un soi de inedit portret – mereu în mișcare și, desigur, profund subiectiv – al unui artist al penelului, însă, deopotrivă al unui tată violent și abuziv. În contextul acesta, mama lui Mimì, Rusinè, e silită să încerce literalmente să supraviețuiască alături de un bărbat care nu doar că nu-i dă atenție și nu-și face timp să o asculte, ci o umilește în permanență în fața copiilor și a cunoscuților, rudelor ori vecinilor, silind-o să-și crească fiii într-o atmosferă de teamă permanentă și de teroare adesea scăpată de sub control.

Prima secțiune, a romanului, „Păunul”, prezintă, cu ajutorul a nenumărate flash-back-uri și digresiuni, mai multe momente din copilăria lui Mimì, mai cu seamă înspăimântătorul drum pe care băiețelul, pe atunci în vârstă de patru sau cinci ani, trebuie să-l facă pe holul întunecos al casei, pentru a-i aduce tatălui țigările din buzunarul hainei lăsate în altă cameră. Adesea, imediat ce copilul ajunge pe hol, între părinți încep să se desfășoare scene violente, Federico amenințâmd-o mereu pe frumoasa și întotdeauna tăcuta Rusinè, ori acuzând-o la fiece pas pentru greșeli imaginare. Numai că rememorarea nu e nicidecum un proces linear în acest roman; Mimì își amintește, treptat, alte și alte întâmplări sau incidente, care marchează existența lui și a familiei aproape la fiecare pas. De pildă, la un moment dat, cum tatăl său îi păcălise pe oficialii de la căile ferate pentru a asigura o locuință mai spațioasă familiei sale. Sau cum, într-o altă ocazie, tatăl se laudă obsesiv cu „marele talent” care îl făcuse scenograf de succes imediat după încheierea Războiului, admirat nu doar de soldații americani, ci și de vedetele de la Hollywood sosite în Italia. De fiecare dată, însă, Mimì revine la amintirea drumului pe acel hol, retrăind, practic, după o jumătate de veac, dar la fel de acut și de dureros, toate detaliile trecutului – ce pare, uneori, a se îngemăna cu prezentul însuși. Iar în acea zi, copilul văzuse în casa atât de modestă a familiei sale nici mai mult nici mai puțin decât un păun! Un păun minunat colorat… Inutil să precizăm că el e singurul care vede superba pasăre, imagine metaforică a tatălui atât de obsedat de strălucirea propriei – dar inexistentei faime –, încât devenise incapabil să mai observe datele realității care-i marcau familia, spaima copiilor și a soției care se așteptau mereu la ce e mai rău din partea lui…

A doua parte a romanului, „Băiatul care toarnă apa”, este centrată în jurul unui alt moment al copilăriei lui Mimì. Acesta, în vârstă acum de zece ani, pozează pentru cea mai ambițioasă lucrare a tatălui său (pictată pe unul dintre cele mai bune cearșafuri ale lui Rusinè), stând în genunchi, într-o poziție dureroasă, și mimând că toarnă apă în cana ținută de un muncitor de pe șantier, aflat în pauza de masă. Federico susține că tabloul acesta e și un omagiu adus capodoperei „Déjeuner sur l’herbe” a lui Manet, sau chiar o reinterpretare a acesteia, totul fiind, însă, transpus dintr-un cadru burghez într-unul proletar. Creația lui Velázquez și Cézanne sunt alte puncte de reper și influențe pe care artistul italian (necunoscut…) ar vrea ca privitorul să le identifice în tabloul său. Numai că ironia supremă e că, la un moment dat, copilul realizează că tatăl lui calculase greșit poziția în care hotărâse să stea personajele care apăreau în tablou, astfel încât traiectoria apei pe care o toarnă, teoretic, băiatul, ar fi alta decât cea reprexentată pe pânză, însă, desigur, Mimì nu îndrăznește să spună nimic… Între timp, tatăl pictează și vorbește doar despre el însuși, reluând aceleași și aceleași istorii despre eroismul lui din timpul războiului, despre succesul lui la femei, despre talentul său și așa mai departe. Cu alte cuvinte, întreaga familie plătește la tot pasul prețul pentru narcisismul (artistic) al lui Federico, cel care, ca orice om de acest fel, îi acuză obsesiv de narcisism pe cei din jurul său. Numai că, simptomatic, acum Mimì, ca în multe alte momente, preferă să sufere decât să-i dea tatălui său motive să-l certe. La fel cum, de altfel, procedează și Rusinè: în paginile rememorării fiului său, ea trăiește mereu în tăcere, fără să aibă reacții, doar zâmbind sau, adesea, plângând. Însă alegând mereu să tacă, chiar și atunci când e clar pentru toată lumea, mai puțin pentru soțul abuziv și indiferent, că femeia suferă de o foarte gravă boală, ducând-o pe picioare până când este prea târziu pentru a se mai putea face ceva. Astfel că amărăciunea și sentimentul pierderii, al eșecului, al îndepărtării progresive chiar și față de cei mai aproiați oameni devin aspectele cele mai importante ale întregii existențe a lui Mimì – ca și ale prozei lui Domenico Starnone…

Din punct de vedere tehnic, romanul este magistral, nu doar pentru că reprezintă o emoționantă istorie a inițierii dureroase a unui copil care va deveni un veritabil artist, spre deosebire de părintele care eșuează pe acest drum, ci și pentru capacitatea autorului de a construi o lume întreagă din amintirile aparent dezordonate ale unei copilării de acum mai bine de o jumătate de veac. Cronologia este de-a dreptul barocă, deplasându-se cu ușurință înainte și înapoi, autorul jonglând cu ironie atât cu distanțele în plan temporal, cât și cu atitudinea față de personajele sale, textul fiind marcat atât de accente meditative și amare, cât și de note sarcastice sau chiar de momente pline de umor. Veritabilă călătorie înspre maturizare, „Casa de pe strada Gemito” este și dovada unor sentimente extrem de complexe pe care le nutrește un fiu sensibil pentru părintele său, pe care e incapabil să-l creadă până la capăt ori să-l respecte pe deplin, dar pe care nu se poate împiedica să nu-l iubească. Călătoria, însă, are în vedere și modul în care Starnone se raportează la cadrul în care plasează acțiunea cărții, căci orașul Napoli, la fel ca întreaga regiune meridională a Italiei, devine un personaj simbolic, la fel cum se întâmplă, de altfel, și în creațiile altor prozatori ai prezentului din Peninsulă, de la Lorenzo Marone sau Lorenza Pieri, la Elsa Morante sau Elena Ferrante (nu putem trece cu vederea amănuntul – deloc lipsit de importanță – că o parte a criticii literare chiar a afirmat adesea că, în realitate, sub numele Elenei Ferrante s-ar afla fie Domenico Starnone, fie soția sa, scriitoarea și traducătoarea Anita Raja, fie amândoi, cu atât mai mult cu cât „Via Gemito” trimite direct la multe dintre cele mai reușite momente din „Prietena mea genială”, marile teme ale ambelor romane fiind copilăria petrecută la Napoli, timpul și formele sale de manifestare, meditația asupra semnificațiilor rememorării, artei și scrisului). În orice caz, cert este că Napoli se dovedește a fi locul de unde, chiar dacă pleacă, oamenii rămân întotdeauna – legați sufletește prin nenumărate fire de aromele, dialectul, atitudinile, caracteristicile, peisajele ori împrejurimile sale…

Cea de-a treia parte a romanului, „Dansatorul”, este centrată pe moartea mamei lui Mimì, în toamna anului 1965, astfel că momentul acesta, prefigurat de la începutul cărții, este relatat pe larg abia acum, cu toate profundele sale semnificații, cu o lentoare de-a dreptul proustiană. Încă o dovadă că autorul, reluând, desigur, în alt sens, modelul pictorului Federico, pune sub semnul întrebării arta mimetică și nevoia multor scriitori contemporani de a surprinde mai ales realitatea fizică. Fiindcă există, pare a sublinia mereu naratorul, o diferență esențială între arta adevărată și reprezentarea mimetic-realistă a realității, așadar, între adevărul estetic și cel mimetic. De pe această poziție, „Casa de pe strada Gemito” reprezintă și încercarea permanentă a lui Starnone de a-și face cititorii conștienți că majoritatea oamenilor vor trăi doar în amintirea celor din jur, vor fi eterni (așa cum, poate, mulți își doresc, chiar dacă ezită s-o recunoască…) doar prin modul în care i-au tratat pe cei apropiați – și că, în fond, pentru această amintire caldă, frumoasă și bună a celor din jur, veritabilă materie de-a pururi vie și izbăvitoare, merită cu adevărat să trăiești…

Domenico Starnone, „Casa de pe strada Gemito”, traducere și note de Miruna Bulumete, Editura Litera, București, 2025