Vă propunem o anchetă cu privire la ceea ce a însemnat și înseamnă cartea (implicit lectura) în viețile unor scriitoare/ scriitori români contemporani, anchetă inspirată de cea pe care „The Guardian” a găzduit-o până în 2021, numită „Books that made me”, care, la rândul ei, a fost inspirată probabil de ancheta apărută inițial în „The New York Times Book Review”, în 1984. În acest număr, a răspuns pentru cititorii Literomaniei poeta Ioana Geacăr.
1. Ce citiți în aceste zile?
Acum citesc o carte de memorii, „Născut în 02” de Sașa Pană, și „Cerul în mine”, poezii de Antonia Pozzi, și am în așteptare, „Poezii” de B. Fundoianu, iar mai înainte a fost David Lynch cu „Spațiul viselor”.
2. Care este cartea care v-a schimbat viața?
„Ființele abstracte”, de Gabriela Melinescu. Aveam vreo 10, 11 ani, când, într-o vară, mă jucam de-a v-ați ascunselea la o colegă de clasă. În răstimpul de pitiș, am dat de câteva cărți, dintre care aceasta mi-a atras atenția prin titlul ciudat. M-am apucat imediat de citit, dar eram contrariată, deși erau cuvinte în limba română și textul așezat sub forma grafică de poem, nu înțelegeam chiar nimic. Și eram pasionată de lectură, nu începătoare. Cu cât citeam din „Ființele abstracte”, cu atât nu înțelegeam nimic. O carte pe care colega o primise la premiul de sfârșit de an școlar și pe care nu avea de gând s-o citească. Și pe care mi-a oferit-o.
Fascinația literaturii, tendința hipnotizantă, melodicitatea cuvintelor care te țin captiv în poezia unei limbi necunoscute mă vrăjeau, începuseră să mă prindă. Mai târziu, când am devenit un cititor avizat de poezie, am revenit la prima fascinație, la „Ființele abstracte” de Gabriela Melinescu, cu receptaculii pregătiți. Gabriela Melinescu a rămas una dintre poetele mele preferate.
3. Ce carte v-a influențat cel mai mult?
Proza scurtă optzecistă și textualismul de care am aflat prin anii ’80 (via Iova), inițial prin cenacluri, pe cale orală, apoi printr-un „Desant”, avangardismul, și, mai ales, proza scurtă, experimentală, a lui Mircea Nedelciu, despre care am și scris un mic studiu, „Dictatura auctorială. Eseu despre opera experimentală a lui Mircea Nedelciu”.
Proza scurtă a lui Mircea Nedelciu („Integrala prozei scurte”), eminamente experimentală, poate fi un adevărat manual, care ar putea servi excelent la un curs de scriere creativă. Mircea Nedelciu m-a readus pe cant, pe direcția mea, experimentală, am studiat tehnici din toate artele ca să-l înțeleg mai bine, ceea ce a fost destul de benefic și pentru mine.
4. Numiți cartea (sau cărțile) pe care nu ați reușit s-o (să le) terminați de citit.
„Eseu despre orbire” de Saramago, mi s-a parut un déjà-vu, ceva absolut integrator, o sumă a literaturii prozatorilor latino-americani pe care i-am citit: Ernesto Sabato, Antonio Lobo Antunes, Mario Vargas Llosa, Gabriel Garcia Marquez, Jorge Luis Borges, Alejo Carpentier, Julio Cortázar, Adolfo Bioy Casares.
O altă asemenea experiență am avut cu „Orbitor” de Mircea Cărtărescu, când am dat de părțile mai necizelate. Multă vreme am făcut pauză, m-am oprit pe la partea a doua a trilogiei. Este vorba acolo de tehnică non finito (neterminat, în italiană), care mi-a plăcut enorm în sculpturile neterminate ale lui Michelangelo, dar nu folosită în literatură. În literatură, părțile mai slabe, neterminate, necorectate, nefinisate, pun în valoare pe cele lucrate, cizelate, „orbitoare”. Părțile neterminate nu sunt „neglijente”, ci lăsate conștient pentru a releva „cusăturile realității și ale scrisului”, pentru autenticitate, pentru fragmentarismul minții umane.
Când am început să citesc „Orbitor”, care îmi părea un text format din poezii comasate sub formă de proză, de la un capăt la altul, mintea mea era sub atracția clasică a perfecțiunii, unde un volum de poeme trebuia constituit din poem perfect lângă poem perfect, colecție de perfecțiuni, statuie șlefuită lângă statuie șlefuită, unde titlul următor doar face un prag de oprire, să asimilezi ce a fost înainte, să faci o pauză pentru următorul salt.
5. Numiți cartea pe care o dăruiți cel mai des.
Cărți de poezie.
6. Care dintre cărțile secolului al XX-lea vi se par supraevaluate?
7. Care dintre cărțile din literatura secolului al XX-lea vi se par subevaluate?
Cărțile lui Ernest Hemingway și, respectiv, ale lui Cezar Ivănescu, datorită personalității scriitorului care precedă opera, o personalitate fascinantă prin trăire (E.H.) sau dificilă, incomodă în relațiile cu ceilalți (C.I.).
8. Numiți o carte pe care v-ați fi dorit s-o scrieți.
În toate romanele impresioniste m-am simțit cel mai în elementul meu (ca în a doua piele, sau costum de scafandru?), deci unul din romanele lui Proust, sau „Valurile” de Virginia Wolf, „Omul fără însușiri” de Robert Musil, dar și „Iliada” lui Homer, în minunata traducere a lui G. Murnu, „Zgomotul și furia” de Faulkner, „Suflete moarte” de Gogol.
9. Ce carte ați recitit cel mai des?
Poezii de Eugenio Montale, Cesare Pavese, Sylvia Plath, Georg Trakl, Saint John Perse, Rainer Maria Rilke, Ezra Pound.
Ioana Geacăr s-a născut la 27 ianuarie 1959 în comuna I. L. Caragiale (jud. Dâmboviţa). A absolvit Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti, în 1990. Este profesoară de scriere creativă la Palatul Copiilor din Târgovişte. A debutat editorial în 1988 cu „Scrisoare pentru cei dragi” (versuri), la Editura Ion Creangă, cu pseudonimul Ioana Dana Nicolae. În 1997 a publicat manuscrisul de sertar „Lumină de sare” la Editura Macarie, Târgovişte, în 2000 al doilea volum de versuri, „Contre-jour”, la Editura Bibliotheca, Târgovişte. Semnează cu numele Ioana Geacăr volumul de versuri „Aparte”, Editura Vinea, Bucureşti, 2006; „Dictatura auctorială. Eseu despre proza experimentală a lui Mircea Nedelciu”, Editura Libra, Bucureşti, 2008; „Rosée pleurante”, Éditions Clapas, Millau, Franţa, 2006; „Pixelmes”, Éditions Clair de plume 34, Vic-la-Gardiole, Franţa (versuri, traducere în limba franceză de Ioana Geacăr şi Marius Bădiţescu); „Recviem pentru nuca verde” (versuri), Editura Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2015.
Sumar Literomania nr. 401-402 (2026)
Scrie un comentariu