Neuitare

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Teodor Fleșeru

De la o anumită vârstă, nu spun care, începi să ai probleme cu memoria, brusc nu-ți mai aduci aminte de ceva anume, uiți cuvinte necesare continuării unui fir narativ sau conversațional, încurci nume de persoane cunoscute sau celebre sau unde-ai pus ceva adineauri, chestii mărunte care te enervează, descurajează și fac să gândești mai mult decât ți-ar plăcea.

Pe scurt, te stresezi. Tu pe tine.

Dar la un moment dat mi-am zis că trebuie să rezolv chestia asta; oare să fie degenerativă, accidentală, demențială, trebuie să strig după ajutor, să m-ascund, să disper?

Și-atunci am luat-o altfel fiindcă mă simțeam altfel tot timpul și astfel am început să-mi suspectez propria minte de manifestări solitare neîmpărtășite mie, titularul, așa că m-am pus pe treabă pe capul minții, mi-am descusut-o, am stat la pândă să aflu cum, când și de ce se întâmplă una ca asta în mintea mea.

Mi-a fost greu la început, dar când începusem să-mi pierd speranța, considerînd-o toană stearpă, am ciulit urechile la un fel de scârțâitură, am zărit o fantă de lumină dincolo de mine și imediat s-au lămurit toate, s-au deschis chepengurile, ușițele, porțile, necuprinsul care mă aștepta, mort fiind în viața de până atunci.

Atât mi s-a comunicat, cumva din eter, adicătelea nu mai exista altă etapă în plan, iar dacă nu mă realizasem așa cum se dorise, urma să retrăiesc mental toate intersecțiile, întretăierile, răspântiile, configurațiile nerealizărilor mele spectaculoase și falselor reușite banale care îmi cartografiaseră destinul nepredestinat doar parcurs, apoi momentele cruciale din aceste puncte nevralgice fură derulate cu o încetineală nemilos de năucitoare și încet, încet am ajuns să întrezăresc un desen definitoriu al împotmolirilor și autoanihilărilor resurselor mele – cui îi pasă de reușite trecute? – iar atunci ca o străfulgerare se aprinse în imaginație conturul esențial al scheletului memorizărilor și accesării lor la intervale și durate rutiniere necesare suportului ca rețea neuronală atotiluminată din cap până-n picioare, segment cu segment, de la fiecare fir de păr până în vâna osului sacral, dar nu mă puteam bucura de viziune pentru că a trebuit să repet acest supliciu la nesfârșit fără să-i înțeleg tâlcul, însă la un moment dat m-am stârnit să observ ce și cum se întâmpla, unde și când se arhivau memorizările și uitările în sertare, subsertare sau sarcofage mentale și atunci am realizat că uitarea și greșelile actuale erau subtil necesare înaintării spre alte paliere care se cer conectate și aprinse corespunzător trăirii oricărui moment irepetabil al devenirii persistenței întru excelență, permanenta atenție asupra detaliilor delicios relevante și perfect stocate în sarcofagul rememorării adecvat evocată.

Și atunci s-a înmuiat zăpada, s-au topit ghețurile și nepăsarea și totul a devenit un șuvoi clar și cald de lumină, toate obiceiurile vechi la care ținusem, păstrate ca trofee ale individualității și libertății personale, au început să se desolzeze de pe scheletul structural originar așa încât memorizările deveniseră superflue.

Nu trebuie să te simți vinovat, doar responsabil… am auzit și mi-am dat seama că mintea vorbește cu mine, direct explicit și autoritar și am văzut ochiul din podul minții luminând ca un far.

Chiar? am întrebat, nesigur.

Era timpul! Crezi că e ușor să am atâtea pe cap? Picioarele, mâinile, organele sunt cele mai importante de memorat continuu, plus atenția la deviații, la semnificații. Încearcă să-ți amintești un episod simplu survenit deunăzi când a trebuit să ieși la poartă că venea curierul care te atenționase prin telefon că vine și iată că apare o dubiță galbenă cu însemnele firmei și trece încet pe lângă tine, iar șoferul ridică din umeri și fața desenează o grimasă de neputință în timp ce trece mai departe și tu te întrebi ce putea să se fi întâmplat, apoi îl vezi ieșind din curbă la întoarcere și ajuns în dreptul tău scoate mâna și îți înmânează coletul cu cizme de cauciuc spunându-ți că-i pare rău că nu oprește pentru că atunci ar demara mai greu, drumul fiind în pantă. Îți dai seama de câtă forță, organizare și precizie e nevoie să înregistrezi astfel de secvențe cu toate trăirile și gândurile aferente, ca mai apoi să o poți retrăi la nevoie? Știi la ce risc ne expui cu această incursiune la nivelul ăsta, știi cât poate fi de solicitantă și dăunătoare prin scurtcircuitarea potențială a unor lanțuri vitale? De-acum înainte trebuie să reînveți ceea ce zeci de ani ai învățat să execuți orbește, scheme rutiniere, trebuie să reînveți tot ceea ce e necesar pentru a continua conștient și independent, toate automatismele trebuie suspendate și va trebui să ții pasul cu noile secvențe, dar gândurile neterminate, relațiile neîncepute, amintirile șterse insuficient și încă nedecartate, toate posibilele relații neîncepute evocate obsesiv, încăpățânarea de a-ți aminti orice, oricând te seacă și te face să uiți și mai mult, fără să vezi continuarea firească ție. Trebuie disciplină și atenție mărită, supunere necondiționată, obediență totală.

Perfect, tocmai acum când îmi închipuiam că intru în linie dreaptă și lină spre linia finală, când credeam că am scăpat de stresul generat de intervențiile arbitrare ale unei autorități, iată că își scoate scăfârlia alta, propria minte, care să mă dădăcească la tot pasul.

Parcă trăiam o nouă copilărie, dădusem în mintea ei, în lesa ei, nici pic de libertate, am gândit eu.

Asta e cea mai mare libertate, se însufleți mintea, să devii tu însuți în întregime, turație maximă, să știi exact ce și de ce te face să ticăi ca uns… și să-ți amintești să nu uiți ce ai de făcut!

Multe de ținut minte.

De unde-am plecat?!

Sumar Literomania nr. 393 (2026)