„O nouă ultimă zi” (fragment) de O. Nimigean

Editura Polirom vă prezintă un fragment din romanul O nouă ultimă zi de O. Nimigean, publicat de curând în colecția „Fiction Ltd”.

O nouă ultimă zi începe înainte de Crăciunul lui 2011, la douăsprezece trecute fix, și se încheie puțin după intrarea în 2013. Anul 2012 devine „cronotopul metaleptic” al unei cărți în care nu se întîmplă, seinfeldian și flaubertian, (mai) nimic, exceptînd „catalogul mișcărilor zilnice” ale protagonistului, adică diverse tribulații de cuplu, boli, convalescențe, telefoane, filme, surfing pe net și zappinguri la televizor, deambulări fie strict domestice, fie prin Paris sau aiurea, călătorii cu avionul dinspre Franța spre România și viceversa, relația cu mama rezidentă la un cămin de bătrîni din țară, întîlniri pasagere cu amicii ș.a.; mișcări „transcrise” în fluxul și refluxul lor interior, de la limita inarticulabilului – cu ezitări și blancuri – la locvacitate, prin filtre autoironice sau fără distanță, patetic, pe pragul ultimei respirații, într-un registru stilistic și existențial întins de la vulgaritate la poezie. Totul în contextul evenimentelor și nonevenimentelor din lumea exterioară: alegerile prezidențiale din Franța cîștigate de Hollande, sărbători laice și religioase, „puciul” uselist de la noi, suspendarea lui Traian Băsescu, interimatul lui Crin Antonescu, referendumul în urma căruia președintele s-a întors la Cotroceni, apocalipsa mayașă etc. Limitele dintre spațiul ficțional și cel real sînt depășite în ambele direcții, realitatea dînd încă de pe-atunci semne că se pregătește să bată ficțiunea – iar astăzi nu chiar asta se-ntîmplă, într-un „time out of joint”, chiar dacă unora nu le vine-a crede și își închipuie că ne aflăm „în cea mai bună dintre lumile posibile”? Fiecare zi, așadar, ca o nouă ultimă zi… O zi mai lungă decît un veac de singurătate.

O nouă ultimă zi (fragment)

O. Nimigean

„Une messe est possible.“ Am ajuns, în ciuda oboselii, la „messa“ de la Catedrală. Totdeauna ai fost fascinat de catedralele gotice. Totdeauna am fost fascinat de catedralele gotice. „Un certain Guillome de Sens“. Villard de Honnecourt. Dar şi La mort des cathédrales: une conséquence du projet Briand sur la séparation… Am ieşit din casă cu copiii în braţe. Camille adormise, i se bălăngăneau picioruşele subţiri de „petite fille française“. Ne‑am înghesuit în Renaultul de şase locuri, căruciorul pliat sub lunetă, de, famelie mare… Pe drum, încercam să ne‑amintim colinde. Am început eu, de pe scaunul din spate, şi Lilia, de lîngă şofer. O, ce veste minunată! îmi răsunase‑n minte toată seara. „Să se nască/ Şi să crească,/ Să ne mîntuiască!/ Să se nască/ Şi să crească,/ Să ne mîntuiască!“ Fernando, care nu ştie româneşte, se‑alătura cu isonul. Psoi, care are ureche muzicală, ne corecta cînd o lălăiam. Lilia a trecut la „Sus la poarta raiului, poarta raiului.“ Sandra silabisea subţire cu noi. „Lîngă ea un legănel, leagăn legănel,/ Cu un copilaş în el, copilaş în el.“ Ai sărit din colind în colind… Am sărit din colind în colind. Cu senzaţia că fac gesturi fără acoperire, dar şi cu nostalgie şi chiar cu plăcere. Ceilalţi nu‑l ştiau, am îngînat singur colindul favorit al tatei. „Tinsă puşca să‑l împuşte,/ Măruţ mărgăritar,/ Şî săjeata să‑l săjete.// Hoha‑ho, nu mă puşca/ Măruţ mărgăritar,/ Că io nu‑s şine gîneşti.“ Catedrala era luminată, de jos în sus, de proiectoare. Albă. Monumentală. „Io‑s Ionu, sînt Ion,/ Măruţ mărgăritar,/ Io‑s Ionu, sînt Ion…“ Dar nu te striveşte. „Nănaşu’ lu’ Dumnezău.“ Imponderabilă. Înăuntru, după creşă… „Şî‑s cumătru/ Cu Sînpcetru.“ După creşă, în nava lungă, dincolo de uşa vămuită de‑un cerşetor căruia nu i‑am dat nimic, lume pe două rînduri. Toţi în picioare. Se cînta. Am înaintat pînă la mijloc spre oficianţii în alb din labirint. După cîntec, oamenii s‑au aşezat, noi ne‑am retras mai spre ieşire, Sandra ţinîndu‑l de mînă pe Fernando, Camille adormită‑n cărucior, Luciano, adormit şi el, în braţele Liliei. Biserica aproape se umpluse, dar nu‑i simţeai forţa. Nu‑i simţeam forţa, nu radia. O aglomerare de trupuri, nu trupul lui Hristos. Am cerut un semn ca la Saint‑Merry. „Que le Seigneur lasse briller sur toi Son visage!“ Un flaş, o dîră de lumină, conturul crucii… „Semnul e faptul că te afli aici, Liviu!“, s‑a auzit o voce. Ai auzit o voce. Am auzit o voce. Aş fi vrut să aud o voce. Pereţii respirau mai viu decît oamenii. Pereţii din ziua încoronării lui Henri IV. Catedralele Occidentului, bietele biserici: nişte exoschelete vidate, în care găseşti mai mulţi turişti decît credincioşi. Chiar şi‑acum, la sărbătoare. Zosima: „Nu mai există de fapt Biserică, ci numai clerici şi lăcaşuri de închinăciune de toată frumuseţea“. „Joyaux“. Şi totuşi, preoţii din Franţa sînt adevăraţii eroi. Mi‑am repetat. Îmi repet. Ei rezistă într‑o mare laică republicană ateizată. Ateizată şi‑ostilă. Grosier ostilă. Abject ostilă. Şi nu de azi, de ieri. Da, da, „heureux comme Dieu en France“. Ce poate suna mai ironic? Şi mai dezolant? „Oui, France, on t’a vaincue, on t’a réduite même.“ Paracliserul din Nostalghia: „Dumneavoastră vreţi să fiţi fericiţi. Dar sînt lucruri mai importante“. Aveai impresia… Aveam impresia că uneori cuvintele slujbei sînt rostite cu un fel de prudenţă, ca şi cum preotul şi‑ar cere scuze – o stinghereală, o nesiguranţă, fără certitudinea şi bucuria credinţei, fără euforia sărbătorii. Totuşi, eroi. „Maquisards“. Chiar şi‑aşa, ezitanţi. „Dacă nu există Dumnezeu înseamnă că biserica este clădită pe minciună?“ „Nu, domnule, pe speranţă!“ Credincioşii alcătuiau o lume amestecată, în care se distingeau tipuri variate, grupuri de negri, de indieni. „Nu, domnule, pe‑adevăr! Gaudium veritatis!“ Dar, spre miezul nopţii, pentru o clipă, mi s‑a părut că simt că nu sîntem francezi, români, asiatici, camerunezi, nici elini, nici robi, nici liberi, nici femei, nici bărbaţi, nici homo, nici nonbinari, nici trans, nici terf, nici queer, nici… „Nu, domnule, pe credinţă!“, ci toţi în Hristos Iisus. Hristos, „Cel ce are sabia ascuţită de amîndouă părţile“, ne‑a chemat pe toţi. Credinţa, speranţa, dragostea. „Căci vi s‑a născut azi Mîntuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David.“

„Lui seul t’arrache à la mort!“…

„Arrache.“ „Arrrrrache!“ „Arrr‑rrache, arrr‑rrache, arrr‑rrache!“ „Arrache.“ „T’arrache.“

Ne strecuram, cu spatele, spre ieşire, printre oameni. Se‑auzea vocea subţire, de contratenor, a unui preot: „Pourquoi les nations ont‑elles frémi? Pourquoi les peuples ont‑ils tramé de vains complots?“.

O. Nimigean (n. 19 iulie 1962, Năsăud) a publicat poezie: Scrieri alese, Editura Pan, 1992; Week-end printre mutanți, Editura Pan, 1993; Adio, adio, dragi poezii, Editura Outopos, 1999; Planeta zero, Editura Junimea, 2001; Nicolina Blues, Editura Cartea Românească, 2007, premiile revistelor Observator cultural, Transilvania și Mișcarea literară, nominalizare la premiul revistei Cuvîntul și premiul Uniunii Scriitorilor din România; Nanabozo, Editura Cartea Românească, 2014; Nu-ți garantează nimeni nimic, antologie, Casa de editură Max Blecher, 2014; p tlkmnd alba ai btn d POWER, Editura Cartier, 2023; proză: Mortido, Editura Pan, 2003, Editura Polirom, 2013; Rădăcina de bucsau, Editura Polirom, 2010, 2015, premiul USR Sibiu, premiile revistelor Observator cultural, Transilvania și Tiuk!, Premiul Național pentru Roman, Alba Iulia; critică și publicistică: Inerții de tranziție, altruisme&bahluviuni literare, feat Flori Stănescu, Editura Vremea, 2006; O ureche de om pe o spinare de șoarece, Editura Polirom, 2020. Este coautor la Cartea roz a comunismului, Editura T, 2004, și la Dicționarul limbajului poetic eminescian, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2005. A fost selectat în numeroase antologii din țară și din străinătate. Traduceri: H.I. Marrou, Teologia istoriei, Editura Institutul European, 1995 (împreună cu Gina Nimigean); Yves Agnes, Introducere în jurnalism, Editura Polirom, 2011; Simone Weil, Înrădăcinarea, Editura Polirom, 2018; André Breton, Iubirea nebună, Editura Polirom, 2019; Philippe Muray, Imperiul Binelui, Editura Cartier, 2020; Mohamed Mbougar Sarr, Cea mai tainică amintire a oamenilor, Editura Pandora M, 2022.