O proză de Lucia Eniu

Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este: literomania2017@gmail.com.

În acest număr al Literomaniei, vă propunem o proză scurtă semnată de Lucia Eniu.

Moartea Eufrosinei Plumă

Lucia Eniu

Eufrosina a închis ochii într-o vineri spre seară, taman când, ca de obicei, urma să înceapă ritualul pastilelor, întâi cea de colesterol, pe la șapte, apoi, pe la opt, pastila pentru hipertensiune, urmată, la scurt timp, de cea pentru inimă. Închisese ochii și refuzase să mai respire, spre uimirea creierului care crezu, inițial, că-i vorba despre una din acele poante pe care stăpâna le mai făcea uneori, așa, de chichi, de michi, de-un leu ridichi, de-un leu bomboane și, de restul, mentosane, cum îi plăcea să-i spună Trinuței, fata în casă. De data asta însă, Eufrosina se încăpățână să reziste, strângând tare din pumni, pregătită să plece spre veșnicie așa cum dorea, căci se îmbrăcase frumos, cu cămășuța din dantelă crem. Își pusese, după cum constată cu mâhnire creierul, fusta vișinie plisată, care mirosea de multă vreme a vechi și a naftalină puturoasă. Se așezase pe pat, dreaptă ca un pionier de pe vremuri în fața ridicării steagului socialist, cu bărbia ridicată, dar, departe de a intona, ca pionierul, imnul țării, refuză să scoată măcar un icnet și făcu eforturi supranaturale să-i transmită creierului că nu, nu mai vrea să respire și creierul, sătul de atâta îndărătnicie și scârbit de lașitatea bătrânei care, după capul lui, ar fi putut s-o mai ducă măcar zece, hai, cinci primăveri, sfârși prin a ceda. Drept pentru care Eufrosina încetă pe dată să mai respire și, câteva ore mai târziu, deveni la fel de rigidă ca o statuie de piatră. Ochii, însă, departe de a o asculta, rămaseră deschiși, ca o răzbunare a creierului supărat pe un asemenea sfârșit nefiresc.

Prima persoană care îi văzuse așa, larg deschiși și nemișcați, fusese Trinuța, care tocmai se întorsese de la marketul din cartier. Eufrosinei i se făcuse brusc poftă de ceva dulce și fata cumpărase napolitane cu cremă de ciocolată, cele care-i plăceau coniței atâââât de muuult, suspinase ea la telefon. Anunțase, rând pe rând, familia, acel monstru cu multe capete care mai de care mai cu moț, pe părintele Indreaș de la catedrala din deal și abia după aceea sunase la spital, cerând un medic legist. Habar nu avea cam care ar fi trebuit să fie ordinea normală în astfel de situații. Conița n-a suflat niciun cuvânt despreeee, suspinase ea iar, cu ochii înlăcrimați, mișcându-se de colo-colo, fără nicio noimă și frângându-și mâinile, speriată că, cine știe, ar putea să cadă vina pe ea. Dar ce vină, Doamne ferește, șoptise părintele Indreaș, atâta i-a fost, biata de ea, maaare păcat, Dumnezeu s-o ierte și s-o odihnească în pace! Că tare bună la suflet a mai foooost, scâncise cu gura pungă vecina de alături, puțin mai tânără decât răposata, dar destul de speriată că, uite ce ți-e cu viața asta, acu’ ești, acu’ nu mai ești. Săraca de eaaaaa!

Sosi și familia, mai exact un singur cap din toate capetele monstrului. O nepoată. Nepoata Tina sunt, spuse ea, străduindu-se să-și armonizeze glasul la tonalitatea văicărelii vecinei de alături. Din partea tatălui meu Toader, Dumnezeu să-l odihnească, scânci ea din nou, unul dintre frații lui tuși Frosaaa, sfârși ea cu obrazul pudrat în batistuța de hârtie. Părintele o privi cu indulgență. Ajunge, ajunge, șopti el, nu vă pierdeți cu firea. Așa a vrut Dumnezeu, mai adăugă el, nebănuind ce-ar fi răspuns creierul Eufrosinei, dacă ar mai fi avut cum. Apoi, totul intră în rutina binecunoscută. Eufrosina trecu prin toate fazele post-mortem-ului, făcu o ultimă baie cu un burete roz muiat în apă călduță parfumată cu clăbuci de săpun Dove cu castraveți, că numai ăsta-i plăceaaaa, suspinase sincer Trinuța. Fusese, apoi, îmbrăcată din nou cu fusta vișinie plisată și cu bluza cu dantelă crem. Primi și pantofi. Cum altfel? Doar urma să pășească în lumină, să urce în barcă, să dea ortu’ popii, vorba vine, deja îl dăduse, după noima lingvistică a limbii române cea plină de miez ludic, să treacă apa, cum s-o mai fi chemând, se foise unul dintre nepoți sosit mai pe urmă și ales dintre toți cei mulți la număr să-i scrie necrologul. Mihăiță îmi spune, bolborosise el, apropiindu-și cu oarecare sfială buzele de dosul palmei părintelui. Doar noi doi, da, eu și cu Tina. Păi sigur că mai sunt, vreo treizeci și ceva. Da, de nepoți și strănepoți. Cel mai mare are spre patruzeci și. De nepoți zic, adăugă el, sfios. Na, nu i-a cunoscut pe toți, nici n-avea cum. Toți sunt răspândiți care pe unde prin străinătățuri. Prin America, Australia, Canada, câțiva pe aici, prin Europa. Da’acum, cu nenorocirea asta, interveni suspinând gutural Tina, vor… vor… veni?, întrebă părintele? Ca să știm ce și cum, că n-o putem ține la nesfârșit, n-avem cum, că începe să miroasă. E cald, acușa se termină luna mai. N-avem cum. Doar dacă o duceți la morgă și plătiți pentru o săptămână-două cel mult. S-o țină la rece. Vai, da’de unde atâta bănet?, suspinase iar Tina. Că noi… Doar de la ea, că e putred de bogată… Ei, asta e treaba avocatului dumneaei, replicase părintele încurcat. Dumnealui vă poate lămuri cu partea bănească, moștenire, împărțeală și celelalte treburi lumești. Ea, de acolo de sus, ridicase ochii părintele, nu mai poate face nimic. Săracaaa, suspinase iar Tina, străduindu-se în zadar să stoarcă o lacrimă din ochii jucăuși care nu încetau să scotocească fiecare colțișor al casei. A dracu’ cotoroanță, îi șoptise Mihăiță la ureche. Ia uite cum trăia, se scălda în bani baba, pariu că mânca numai caviar și somon. Și noi? Vai de capu’ nostru! La ce datorii am! Că zicea tata… Taci, îi șoptise Tina, fii și tu mai cum se cere, închină-te, nu sta ca prostu’, vedem după. Da’ăilalți ce zic? Vine vreunul? Păi dacă ar avea de ce, ar veni, cum să nu. Păi și să pună mâna pe… Da’mai taci dracu’ din gură, exclamase Tina cu un glas dur, ieșit din cine știe ce străfunduri bine ascunse, taci, că ne ajunge la toți. La cât a strâns babeta! Păi și cum… cum facem?, întrebase Mihăiță. Că din câți am sunat eu, niciunul nu a vrut să audă de înmormântare. Ca să nu ne facem de râs, zic, că stă rău să… Stă, nu stă, asta-i. Om vedea, șoptise ea, făcându-i semn să înceteze.

– Doamne miluieeește!

Slujba priveghiului începuse de ceva vreme. Mihăiță își făcu loc mai în față, urmat îndeaproape de Tina. Avea să se citească necrologul. Lumea se opri din șoptit, scâncit și suspinat și căscă bine urechile. Urma unul din momentele cele mai savuroase, întrecut doar de gustările și masa cea întinsă de după înmormântare, binecuvântată de preoți și îmbelșugată.

„ Eufrosina Plumă s-a născut în anul 1927 în…”

De undeva de sus, din cine știe ce încăpere a purgatoriului, roaba lui Dumnezeu Eufrosina cea plină de păcate lumești știute și neștiute privea, probabil, cu ochii larg deschiși și nemișcați, foiala de jos, auzea glasul grav și tărăgănat al preotului și șoaptele mai mult sau mai puțin evlavioase ale mulțimii strânse în curtea cea largă din spatele vilei.

Eufrosina i se păruse întotdeauna un nume prea greu de cărat. Aflase că venea din greacă, era numele uneia dintre cele trei grații și însemna bucurie. Uite, Domne, exclamase ea, ce potriveală! Păi eu mereu am fost plină de haz, veselă nevoie mare, ce mai? Potriveală perfectă. Unde mai pui că sunt și o grație, râsese ea cu gura până la urechi. Se întâmpla prin ’43, când abia îi înfloriseră sânii și era plină de nuri. Războiul nu era treaba ei, nenorocirile veneau și plecau, ea rămânea mereu zâmbitoare și deschisă spre viață. Și totuși. Eufrosina, repetau cei care abia făceau cunoștință cu ea. Apoi, chipul li se umplea de uimire și de stânjeneală. E-u-fro-si-na. Al naibii nume mi-ați pus, strigase ea, într-o zi, bătând din picior în fața părinților. Mai îmbâcsit de atât nici că se putea. Ce v-o fi trecut prin cap? Am eu față de babă? Am? Nu, nu avea, desigur, nici pe departe și, în anii ce urmaseră, petrecuți la Paris printre odrasle care se scăldau în bani, o închisese pe Eufrosina într-o valiză de tablă, o ascunsese pe undeva prin cotloanele minții și devenise Effie. Effie Plume. O ființă de o frumusețe nefirească, diafană, cu ochi mari, verzi și păr roșcat, înaltă și subțire ca un abur. Și anii petrecuți la Paris, apoi prin mai toate capitalele Europei, fuseseră plini de trăiri, care de care mai intense, la fel de tari și fabuloși ca aroma absintului. Effie cea veselă nu stătuse degeaba, tocând finuț banii părintești. Intrase la Conservatoire National Supérieur, făcuse canto și pian și, sub atenta îndrumare a lui Claude Delvincourt și a pianistei Yvonne Lefébure, performase pe câteva scene celebre, până pe la sfârșitul anilor ’60. Revenise în țară cu o zestre muzicală covârșitoare, cântase pe ici, pe colo, pe scenele mari ale capitalei, fusese răsfățata societății boeme decadente a teraselor bucureștene și sfârșise, în cele din urmă, în provincie, unde se îngropase încet-încet în uitare și promiscuitate. Redevenise Eufrosina Plumă, pentru autoritățile locale, Frosa, pentru cunoscuți și Frăsina ori Frăsinica, pentru cele câteva așa-zise prietene de șuetă și pahar. Din toată strălucirea vremurilor pierdute pe vecie rămăsese, cu trecerea timpului, o poleială pe care madama Frosa o întreținea cu evlavie și atenție, așa cum își întreținea tenul ofilit, încercând să-și amâne, atât cât se mai putea, veștejirea. Copii nu avusese, la ce i-ar fi trebuit? Ea însăși copil, cum îi plăcea să creadă, în ciuda timpului care se scurgea, se lăsase răsfățată de cohorta de bărbați care-i străbătuse existența boemă. Din toți acei pretendenți neapărat înalți, cu ochi fermecători, cu părul pomădat și cu umeri largi se alesese praful. Trecuseră pe dinaintea ei cu zâmbete îndrăznețe, o purtaseră pe brațe și-i oferiseră cele mai delicate trăiri. Ca într-un musical. Cu ele, atât cât îi rămăseseră în minte, își trăise Eufrosina Plumă ultimii ani ai vieții. Pustiită, nemaigăsindu-și locul în lumea nouă, purtându-și trena rochiilor obsolete prin încăperile cu lumină puțină ale vilei părintești. Devenise, pentru vecini, o ființă misterioasă despre care nu se știa mai nimic, dar care le stârnea imaginația. Uneori, vocea ei gravă fredonând câte o frântură din „Traviata”, două-trei din „Boema” ori din „Carmen” răzbătea dincolo de geamurile îmbătrânite. Când singurătatea o împovăra pe deplin, Eufrosina murmura o variantă plină de tristețe a celebrului „Suliko” georgian. Și sufletul ei era din cale-afară de nostalgic. Alteori, vecinii o puteau zări în grădina pe care un grădinar dibace o întreținea cu obstinare, încercând să-i redea farmecul de altădată. Bătrâna doamnă, înveșmântată în dantele, suspina în mijlocul tuberozelor, în pași ușori de dans.

Necrologul sună sec, incolor și inodor, lipsit de dulceața anilor nebuni pe care Eufrosina îi trăise cu sete. Glasul pițigăiat al nepotului înșiră cu conștiinciozitate toate informațiile găsite în scrinul din lemn de cireș din dormitorul răposatei. Acolo, suspinase cu glas stins Trinuța, conița mea ține, ținea, adică, toate lucrurile mai personale. Sărăcuța de eaaaa! Păi și de ce naiba își zicea Plumă? Că aicea, în buletin, scrie Pană, se înfuriase nepotul. Ei, na, și tu, acuma, îi replicase Tina, răsfoind niște cărți din grămada care trona lângă pat. Ia uite pe unde-și ținea cărțile, de parcă nu avea destul loc în biblioteca aia uriașă. Doamne, ridicase ea ochii spre plafon, da’dilie mai era! Plumă, zici? Cred că era numele de scenă. Doar știi că a fost pianistă. Și a cântat și operă, din câte am aflat de la tata. Pe la Paris. Așa că, una peste alta, ne-am procopsit cu o rudă celebră, frate! Dilie, da’celebră. Și plină de bănet. Vorba e, ce facem cu ceilalți? Cum ce facem? Ce treabă avem noi? O înmormântăm și gata. Cine vine, vine, cine nu, nu. Da, da’la mălai să vezi cum or să dea buzna. Ei, hai să ne organizăm odată, că e cald și se-mpute. Auzi, tresări Mihăiță, ce-ar fi… Ce? Ce-ar fi să facem înmormântarea online? Ce zici, ai? Mă, să știi că tu nu ești prost degeaba. Online, zici? Păi e o idee… Ia stai, cum adică online? Păi cum s-o înmormântezi online, domne? Te-ai țicnit?! Adică, mă gândeam așa, popa, popii, câți or fi, habar n-am, cu groparii și vecinii și gură-cască, ăia care-s prezenți la toate înmormântările, știi tu, care stau cu mâna-ntinsă la pomeni, să fie acolo, la cimitir. Iar noi, ăștialalți, online. Toți nepoții. Un meeting pe Zoom. Păi și cum facem cu cimitirul? Îl plătim pe unul din vecini să intre în întâlnire, unul mai tânăr, care se pricepe. Găsim noi unul. Sau merg eu. La cimitir. Tu poți să rămâi. Intri de acasă. Păi și… Și-atât. Hai că le scriu mesaj. Să vezi ce bine o să meargă. Pariu că reușim? Și-or să mai vrea și alții, mai știi? Punem de-un trend. De-o afacere. Cu banii de la ea. Ce zici? Da’știi că sună bine? Hai că eu vorbesc cu părintele. Doamne-ajută! Poate merge.

C… c… cum adică?!, întrebase cu glas moale părintele Indreaș. Doamne ferește! Așa ceva n-am mai auzit. Asta-i blasfemie, fata mea. Doamne apără și ferește, repetase el, închinându-se. Ne bate Dumnezeu. Unde s-a mai auzit așa ceva? Păi… de ce nu, părinte? Că acum mai toate se fac pe internet. Cum să nu-i lăsăm și pe ceilalți să-și ia rămas-bun de la ea, sărăcuțaaaa?, suspinase Tina. Că toată familia a iubit-o ca pe ochii din caaaaap. Săraca tanti Frosicaaaa! Cum s-a dus ea așa, fără să anunțeeee! Pot… potolește-te, fata mea. Hai, gata, gata. Dacă n-avem încotro, o facem și pe asta, Doamne, iartă-ne!, ridicase părintele ochii spre tavan. Dar să le spui să se îmbrace toți în negru, eventual cu câte o floare alături, așa, ca un omagiu. Da, părinte, săru’ mâna, așa facem, sigur. Și niște coroane, tot online. Că și-așa, ce să faci cu ele, tot se ofilesc. Ori le fură golanii, c-așa am auzit că se face mai nou. Rămâne, atunci, pe mâine, oftase părintele. Pe la prânz. Păi nu e prea devreme, părinte?, intervenise Mihăiță. Că și ei, și cu fusu’ orar… Fus, nefus, o facem mâine, se înverșunase părintele. Păi a murit ieri. Cât s-o mai ținem? Doamne ferește! Biata de eaaaa!, scâncise Trinuța. Biata conițăăăăă!

De pe crengile mesteacănului care străjuia una din ferestrele salonului se desprinse o pană albă, pluti în aer, intră în încăpere și se roti peste capetele celor prezenți, apoi se așeză cuminte pe mâinile încrucișate ale răposatei.

– Doamne alduiește! Doamne ajută!, șopti părintele, cădelnițând.

– Doamne apără și ferește!, se sperie Tina.

– Doamne, ce prostie!, strâmbă din nas nepotul Mihăiță. Asta mai lipsea.

– Doamne, ce minune!, exclamă Trinuța, cu ochii în lacrimi. Ce s-ar fi bucurat conița! Săracuța de eaaaaaa!

Lucia Eniu este profesoară de limba franceză și italiană, scrie versuri și proză. A publicat în revistele „Apostrof”, „Ficțiunea”, „Francopolis”, „Leviathan”, „LiterNautica”, „Mezomorf”, „Planeta Babel”, „Rexpublica”, „Scriptor”. A publicat, de asemenea, romanul „Păpușarnița”, Editura Leviathan, București, 2024, „Regate din hârtie sau Călătoriile lui Marc Lemonde”, Ed. Danaster, Iași, 2021, „Royaumes en papier ou Les voyages de Marc Lemonde”, Editions Le Lys bleu, Paris, 2023, și apare în antologiile Editurii Biscara, 2023-2025. A tradus în limba franceză romanul „Un nume pe nisip/ Un nom sur le sable” de Christian Tămaș, Ed. Ars Longa, Iași, 2021. A obținut Premiul Editurii Biscara, „Polaris”, cu „Păpușarnița”; Premiul concursului „Omul asimptomatic”, UBB Cluj, cu „Sisif”; Premiul I Qpoem – Poezii pentru copii; Premiul I la concursul „Plumes des Monts d’Or”, Franța, Section langue maternelle étrangère, 2016.

Sumar Literomania nr. 393 (2026)