„Oameni care vor fi mereu cu mine” (fragment) de Narine Abgarian

Vă propunem spre lectură un fragment în avanpremieră din romanul Oameni care vor fi mereu cu mine de Narine Abgarian, traducere de Luana Schidu, roman în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei”.

Un roman învăluitor și liric care reconstituie destinul unei familii armene de-a lungul mai multor generații. Între trecut și prezent, între durerea pierderii și lumina mereu nouă a speranței, romanul ne amintește că la temelia inimii noastre stau cei care ne-au iubit și ne-au ocrotit – cei care vor fi mereu cu noi, pentru totdeauna.

„Se întâmplă, în cazuri rare de tot, ca un om foarte bun să fie și un scriitor foarte bun. Narine Abgarian întrunește aceste două calități. Are o înțelegere adâncă a omenescului, un umor tandru, atât cât să facă viața suportabilă, știe să spună adevăruri simple, în formulări memorabile, de pildă că «pe lumea asta oricine vrea să mănânce, și nu-i nimic de făcut și pace». Nu este de mirare deci că, deja de la primul roman tradus la noi, Din cer au căzut trei mere, succesul ei a fost imediat și total. A devenit astăzi una dintre cele mai iubite autoare traduse la noi. În Oameni care vor fi mereu cu mine, o veți recunoaște deplin: cu universul de detalii din «cetatea» ei, Berd, cu destinele din Podișul Armeniei care se intersectează fără să poată fi controlate, cu istoria crudă și cu ideea cărții, spusă de o fetiță: «Ceva nu e bine pe lumea asta, știu eu». Și totuși, epilogul conține un mesaj salvator, transmis de o străbunică: «O să-nțelegi mai târziu. Acum doar ține minte: Iubirea e ceea ce face ca viața să merite trăită». Nimic sentimental aici, doar o învățătură ca oricare alta. O carte splendidă!” – Ioana Pârvulescu

Oameni care vor fi mereu cu mine (fragment)

Narine Abgarian

Căutarea a fost îndelungată. Fetița a dat roată livezii, s-a uitat în pod, a coborât în pivniță. Până și-n coteț s-a uitat. Căuta cu sârg, dar în tăcere – ce rost avea să-l strige pe Vitka, dacă el se ascundea? Oricum n-ar fi răspuns. De câteva ori s-a dus în curtea din spate, s-a învârtit pe lângă magazia veche, dărăpănată. A chemat în șoaptă: „Viiitkaa!”

Aleea care ducea la magazie era năpădită de tufe de urzică rea – ajunsese cât un stat de om și își întindea frunzele uriașe – nici vorbă să poți trece. Bunica Lusine nu mai ținea de mult nimic în magazia asta – acolo era umed, mirosea a mucegai și a vechituri, prin crăpăturile pereților mâncați de cari șuiera vântul, iar din acoperișul slăbit picura apă chiar și la o rouă mai abundentă.

Fetița s-a învârtit descumpănită prin curte, uitându-se acum prin cele mai improbabile locuri: sub banca veche și strâmbă, în butoiul pentru apă de ploaie, până și în cutia de scrisori. Apoi a aruncat o privire în spatele unei plăci de beton nu prea înalte – cea care mișuna mereu de gărgărițe turcești. Să te ascunzi după placa asta nu se poate, deși, dacă te întinzi pe pământ și te lipești bine de ea cu șoldul… Nu, în spatele plăcii abia dacă era loc să bagi o mână.

Așadar, Vitka a fugit din curte. Bine, dar unde?

A ieșit pe poartă, uitându-se în toate părțile. Departe, chiar în capătul străzii, la intrarea în prăvălia de alimente era o coadă – pesemne aduseseră ceva ce nu se găsea. Fetița și-a închipuit în ce gălăgie, aglomerație și lipsă de confort stăteau oamenii la coada aceea. Dacă n-ar fi fost Vitka, negreșit s-ar fi dus acolo ca să se uite la mulțime. Câteodată e foarte interesant să stai deoparte și să urmărești cum se poartă femeile și bărbații în înghesuială. Femeile sunt foarte vii și zgomotoase, ele pot să se certe, să se împace imediat și-apoi iar să se certe. Bărbații însă suferă vizibil. Se prefac că au ajuns acolo absolut din întâmplare și că n-au nici o legătură cu adunătura asta.

„Mai întâi mă uit la noi și pe urmă hotărăsc unde să-l mai caut pe Vitka”, s-a gândit Fetița, s-a întors brusc și a luat-o la fugă în susul străzii.

Casele lui nani Tamar și a Tatei erau foarte aproape una de alta. Când treci de cotitură, mai întâi dai de un gard scund, care se întinde de-a lungul drumului, despărțindu-l de livadă. Fetița cunoștea fiecare ulucă, fiecare așchie a acestui gard și, alergând pe lângă el, își trecea pălmuța peste suprafața lui aspră, acoperită de licheni. Drumul era năpădit pe margini de păpădii și traista-ciobanului. Nani numea fiecare plantă în felul ei. Traista-ciobanului, de pildă, era hrana săracilor.

— Florile și frunzele amintesc la gust de caș, explica ea, de aceea în popor aceste plante sunt numite „pâine și brânză”. Iar pâinea și brânza sunt hrana săracilor.

Lui nani îi place foarte mult să le dea de mâncare copiilor diferite ierburi. Ba culege măcriș, ba traista-ciobanului, ba freacă urzici tinere cu sare grunjoasă – și îi hrănește ca pe niște pui de pasăre – câte-o îmbucătură unuia, o îmbucătură altuia. Palma lui nani e mică, cu linii transversale adânci, pe degetul inelar al mâinii stângi strălucește un inel vechi de argint. Din mâinile ei totul pare neobișnuit de gustos.

Începea să se lase seara. În curte, pe o bancă aspră, acoperită cu o pătură, stăteau Vera și bunica Tata și curățau nuci la patru mâini – pentru dulceață. Banca asta era locul preferat de odihnă al adulților – stai pe pătura țesută în casă, deasupra foșnește dudul, sus pe cer zboară rândunelele satului. Câteodată se adună într-un stol zgomotos pe firele electrice și sporovăiesc pașnic despre ale lor.

La vederea mamei și a bunicii, chipul Fetiței a fost luminat de un zâmbet fericit – ce bine că sunt acasă. Vara și mama, și Tata, și bunica Șușik sunt aici – în școli e vacanță, profesorii nu lucrează.

— Pe unde umbli? a întrebat-o Vera pe fiica ei.

Nodul baticului albastru i se ițea caraghios din păr.

— La bunica Lusine.

Ca să nu se păteze – sucul de nucă nu se mai ia de pe haine –, fetița a ocolit banca și și-a vârât nasul întâi în ceafa mamei, apoi în a bunicii Tata. Ele s-au întors în același timp și au sărutat-o pe obrăjori.

— E ea slăbuță, dar obrajii – uite-așa, a făcut Tata un cerc cu mâinile în aer.

Fetița a țâșnit și a împins-o în umăr. Vera a început să râdă:

— Leit Petros. Până și la obraji.

— Asta așa-i, a răspuns mulțumită Tata. Leită fiu-meu.

— Nu l-ați văzut pe Vitka? a întrebat Fetița.

— Ba l-am văzut, a arătat Tata cu degetul în sus, astăzi o face pe cuceritorul tăcut al piscurilor.

Fetița s-a uitat în sus. Vitka stătea pe o creangă foșnitoare a dudului, cu picioarele slăbuțe, mușcate de țânțari, atârnând în jos.

— Sunt aici, a mormăit el.

— De când te caut. Urc acuși.

Fetița s-a cățărat în pom, s-a târât cu grijă până la Vitka și s-a așezat alături, umăr la umăr. S-a uitat cu coada ochiului la el, s-a foit, a oftat zgomotos. Nu cuteza să vorbească ea prima, așa că stătea în tăcere, legănându-și picioarele în aer. Jos, chiar sub ei, mama și Tata curățau nuci tăind cu un cuțit ascuțit coaja verde, groasă, cu miros amărui. Sucul nucilor le vopsea imediat degetele și unghiile într-o negreală ca de cafea. Pe jos erau două cratițe mari. Într-una femeile aruncau cojile, în cealaltă, fructele curățate.

— Ne-am apucat la timp de dulceață, s-a uitat Tata în sus, vezi, pereții despărțitori sunt moi, încă nu s-au întărit. Cu nucile trebuie să fii la pândă: două zile dacă întârzii, și deja nu mai sunt bune de dulceață.

— Și cum faci să nu întârzii două zile? a întrebat Fetița.

— Trebuie să culegi în fiecare zi un fruct și să vezi cât e de copt. O să te învăț mai târziu cum îți dai seama cât de coaptă e o nucă.

— Dar dulceața când o să fie gata?

— Peste vreo două săptămâni. Tata s-a îndreptat și și-a desfăcut degetele înnegrite. Peste paisprezece zile. Adică zece și încă patru.

— Uuu, ce mult. Nu-i așa, Vitka? Fetița l-a împuns cu cotul în coaste, parcă invitându-l să ia parte la discuție. Spune!

Vitka și-a tras nasul și s-a încruntat.

— Azi e mai tăcut ca oricând. Vera a aruncat în cratiță o nucă curățată și a luat alta. A venit în fugă, s-a urcat în pom și acolo a rămas. La toate întrebările răspunde printr-o tăcere posomorâtă.

Vitka s-a foit și și-a tras iar nasul. Apoi a grăit neașteptat de tare, cu glas spart:

— A venit după mine. Vrea să mă ia cu ea. Pentru totdeauna vrea să mă ia. La Simferopol. Ăsta e un oraș. Acolo stă ea.

Fetița a simțit brusc o durere în stomac. Și-a încrucișat brațele la piept ca să-și domolească durerea.

Narine Abgarian s-a născut în 1971 la Berd, în Armenia, într-o familie de intelectuali, bunicul patern fiind supravieţuitor al genocidului armean. A absolvit Universitatea Lingvistică de Stat „V. Briusov” din Erevan, din 1993 mutându-se la Moscova. S-a remarcat cu un blog pe care l-a ţinut mai mulţi ani. Textele sale despre o fetiţă numită Maniunea au suscitat un mare interes, iar în 2010 a publicat prima carte pentru copii dedicată acestui personaj, pentru care, în 2011, i s-a decernat Premiul Național Rukopis Goda (Manuscrisul Anului). Au urmat Maniunea pișet fantasticeski roman (Maniunea scrie un roman fantastic, 2011) și Maniunea, iubilei Ba i procie trevolnenia (Maniunea, aniversarea lui Ba și alte peripeții, 2012). Pornind de la trilogia ei, s-a realizat un serial TV de zece episoade. Culegerea de povestiri Semion Andreici. Letopis v karakuliah (Semion Andreici. Letopiseţ în mâzgălituri, 2012) a fost desemnată cea mai bună carte pentru copii a deceniului în Rusia și i s-a decernat Premiul BABY-NOS în 2013. Romanele pentru copii Bunicul de ciocolată (Șokoladnîi dedușka, 2014; Humanitas Junior, 2024) și Bunicul de ciocolată. Secretul vechiului cufăr (Șokoladnîi dedușka: Taina starogo sunduka, 2018; Humanitas Junior, 2025), s-au bucurat de asemenea de mare succes. Volumele de povestiri și romanele sale au impus-o drept una dintre cele mai importante voci ale literaturii ruse actuale; dintre acestea, amintim: Ponaehavșaia (Imigranta, 2011), Oameni care vor fi mereu cu mine (Liudi, kotorîe vsegda so mnoi, 2014; Humanitas Fiction, 2025), Zulali (2016), ecranizare în 2021, Liudi nașego dvora (Oameni din curtea noastră, 2016), Viața e mai dreaptă decât moartea (Dalșe jit, 2018; Humanitas Fiction, 2024). A cunoscut succesul internaţional odată cu traducerea în peste 30 de limbi a bestsellerului Din cer au căzut trei mere (S neba upali tri iabloka, 2015; Humanitas Fiction, 2021), distins, în 2016, cu Premiul Iasnaia Poliana. În 2020 a publicat Simon (Humanitas Fiction, 2023), roman câștigător al Bolșaia Kniga – Premiul cititorilor, devenit, de asemenea, bestseller, iar în 2022, volumul de povestiri Molceanie țveta (Tăcerea culorii). În 2015, Narinei Abgarian i s-a acordat Premiul Literar „Aleksandr Grin” pentru contribuţia excepţională la dezvoltarea literaturii naționale, iar în 2020 The Guardian a inclus-o pe lista celor mai buni șase autori contemporani europeni. În 2022 s-a mutat din Rusia în Armenia natală, iar în prezent trăiește în Germania.