„Ospățul Împăratului” de Dino Buzzati

Începând cu acest număr de sărbători al Literomaniei, vă propunem un nou ciclu de traduceri semnate de Dominique Ilea, grupate, de data aceasta, în jurul mâncării („la bouffe”), al temelor gastronomice într-o diversitate de contexte culturale. În numărul de față, puteți citi povestirea „Ospățul Împăratului”/ „Il pasto dell’Imperatore” (1975) de Dino Buzzati. (Literomania)

Ospățul Împăratului

Dino Buzzati

Ce-i place mai mult Împăratului la masă? În castelu-i părăginit din creierii munților, contele Beroquin Prenez se frământa. Aflat în trecere prin vale cu ceata lui de cavaleri, Carol cel Mare binevoi-va să prăznuiască acasă la dânsul. Așa trimis-a solie.

Contele Beroquin e nevoiaș, dar ține la onoarea cea strămoșească. O să dea un banchet demn de Nero. Dar Împăratului, ce-i place mai mult? Colo sus, printre râpe, nu se știe de-alde astea.

Repede câțiva credincioși care să se scoboare până în cetate și să iscodească. Ei se pornesc, galopează înaripat, la trecerea lor așa o vijelie se stârnește, că felinarele se leagănă la porțile locuințelor. Sosesc, întreabă, numaidecât se și-ntoarnă. Contelui unul din ei îi zice: „Împăratul se dă-n vânt după țipari”.

„Dar tu ce-ai auzit?” Iar cel de-al doilea: „Țipari” zice. Cel de-al treilea, de-al patrulea, de-al cincilea întăresc.

Însă colo sus, nimeni n-a mai văzut în veci țipari. Contele, de-acum bătrâior, își cheamă feciorul. „Balduin, te-ai duce tu în goana calului până la Chioggia?”.

Feciorul se-nclină, nimeni n-a mai văzut vreodată cavalcade trecând cu o atare iuțeală prin codri și sihle. Păsările ce voiesc a se ține după dânsul degrabă se istovesc. Două zile, și Balduin se și-ntoarnă. Aduce cu sine doisprezece țipari maturi, parcă-s șerpii lui Laocoon.

Cum pe fundul văii se zărește nourul cel gros de praf stârnit de alaiul lui Carol cel Mare, contele cheamă preotul ca să binecuvânteze țiparii. Totuși, mai e încă vreme. Pe la alte trei castele de la poale se va mai opri Împăratul, la cină și la hodină, înainte de-a ajunge la Prenez.

Până ce sosește ziua. Carol cel Mare se deșteaptă mahmur, aseară la masă a cam întrecut măsura. Acum se așază în capul oaselor în pat, cu gura schimonosită, și sloboade o râgâială: „Țipari”, exclamă el „mereu țipari, înghiți-i-ar iadul… dacă-n seara asta-mi dau tot țipari, pe legea mea… pun să-i scurteze cu un cap”.

Se apropie de fereastră, deschide larg geamurile, privește în jos spre valea fără de capăt. În bătaia soarelui, pe buza unei prăpăstii, se deslușește castelul Prenez. Din hornuri suie un fum alb.

„Țipari” murmură el iarăși, cu silă, „blestemate jigănii. Familia-ntreagă am s-o trec prin tăișul săbiilor dacă mă-mbie cu țipari… tată, feciori și slujitori… Dar mai întâi niște cazne de pomină”.

În românește de Anca-Domnica Ilea, după „Il pasto dell’Imperatore” (din volumul „Siamo spiacenti di…”, 1975)

Sursă foto: aici