„Praful de pe tobă” de Ștefan Baciu – câteva note de lectură

⁎ Scriitorul brașovean Ștefan Baciu (născut la 29 octombrie 1918, la Brașov, decedat pe 6 ianuarie 1993, în Honolulu-Hawaii, S.U.A.) a părăsit România în 1946, înainte de instalarea comuniștilor (sovietici) la putere. A plecat ca atașat de presă la Berna (din partea partidului social-democrat, al cărui lider, Constantin Titel Petrescu – de care se apropiase și care l-a ajutat să plece la Berna – urma să fie în scurtă vreme arestat și închis). Plecarea marchează începutul unei extraordinare aventuri existențiale, alături de soția sa, Mira Simian: din Berna va ajunge în America Latină, mai întâi la Rio de Janeiro (peste zece ani de presă politică internațională la cel mai înalt nivel), apoi Seattle și, în cele din urmă, Honolulu-Hawaii, unde cei doi vor fi profesori universitari. În 1979, imediat după moartea prematură a Mirei, Ștefan Baciu va scrie volumul de memorialistică ce-i este dedicat și îi poartă numele, „Mira”, editat în regim propriu, la editura asociată revistei sale internaționale de poezie, Editura Mele, Honolulu. Urmează, în 1980, tot la Editura Mele, volumul de memorii „Praful de pe tobă” (memorii 1918-1946) – despre care va fi vorba aici – un volum de mare valoare documentară și literară pentru interbelicul românesc (dar nu numai, fiindcă acoperă și istoria multiculturală a Brașovului în perioada de formare a scriitorului, copilărie și adolescență).

⁎ În România, după 1989, i s-au publicat lui Ștefan Baciu patru volume de memorialistică: „Un brașovean în arhipelagul Sandwich-Hawaii”, Editura Eminescu, 1994; „Praful de pe tobă”, Editura Eminescu, 1995, cu un cuvânt-înainte de N. Carandino; „Însemnările unui om fără cancelarie (evocări)”, Editura Albatros, 1996 (reia o parte din evocările din „Praful de pe tobă”); „Mira”, Editura Albatros, 1998. Cert e că, în deceniile care s-au scurs, Ștefan Baciu a intrat într-un con de umbră – deși sora lui, împreună cu soțul său, au reușit, în ultimii lor ani de viață (începutul anilor 2000), să contribuie decisiv la deschiderea casei memoriale „Ștefan Baciu” de la Brașov. Dincolo de însemnătatea internațională a poetului și profesorului universitar Ștefan Baciu (a lăsat urme importante la Universitatea din Honolulu, și în genere pentru istoria literaturii latino-americane), scriitorul rămâne – și trebuie recuperat ca atare – un important memorialist al Brașovului multicultural de după Unire, și mai ales al interbelicului bucureștean (anii ’30-’40).

⁎ „Praful de pe tobă” – cartea de memorii cea mai consistentă și care ar trebui, cu siguranță, reeditată – vine să adauge o perspectivă complementară la imaginea interbelicului construită pe baza jurnalelor lui Mihail Sebastian, Jeni Acterian sau Alice Voinescu. Deși a obținut, prin intermediul lui Mircea Eliade, Premiul Fundațiilor Regale, la 17 ani, pentru volumul său „Poemele poetului tânăr”, trebuie spus că – ajuns la București, în 1937, ca student al Facultății de Drept – Ștefan Baciu nu frecventează grupul lui Eliade, din jurul lui Nae Ionescu – cel puțin așa reiese din memoriile sale, unde nu sunt menționați Eliade & Co (e drept, Baciu este cu 11 ani mai mic decât Eliade). Printre prieteni se numără, în schimb: Traian Lalescu, Alexandru Paleologu, Victor Popescu de la „Universul literar” – unde vorbește despre o „generație de aur” și unde s-a simțit, probabil, cel mai în largul său, într-un mediu literar efervescent, cel mai puțin corupt de ideologie.

⁎ Ștefan Baciu, un ardelean venit la București, va lucra, aproape în același timp, la reviste precum „Gândirea” (condusă de Nichifor Crainic), „Universul literar” și „Libertatea”. Proaspătul student – care cultivase asiduu, încă din adolescență, mediile culturale ale Brașovului (exista un salon chiar și în casa tatălui său) – circulă mult și la București, e mobil, ba chiar oportunist, am zice, leagă relații cu toată lumea, din zone ideologice diferite (Pillat, Blaga, Vianu etc. dinspre „Gândirea”, dar și tinerii social-democrați, și mai ales Constantin Titel Petrescu), și publică chiar (ceea ce rămâne zona lui de umbră) și în presa de extremă dreapta. Este, dincolo de orice, un spirit deschis, tolerant, iar apoi – în exil – un pasionat iubitor al libertății, al libertății de exprimare (detestă profund comunismul), o iubire combinată însă cu o puternică nostalgie pentru țara natală.

⁎ Ștefan Baciu realizează, în „Praful de pe tobă”, o adevărată reconstituire de epocă: anii ’30-’40 bucureșteni, de găzetărie și viață literară efervescentă, în jurul Sărindarului („Universul literar” își are sediul în Palatul Universul din Brezoianu, „Libertatea” e și ea în Sărindar, „Gândirea” nu e nici ea departe, pe strada Domnița Anastasia), plimbările în Cișmigiul din apropiere sunt și ele frecvente. Baciu pare un adevărat ferment literar (la „Gândirea”, ca secretar de redacție, ține legătura cu colaboratorii de prestigiu, îi frecventează, la „Universul literar” ține poșta redacției și debutează poeți tineri, la „Libertatea” va face cronici de teatru și va frecventa mediul teatral), de o mobilitate și o sociabilitate ieșită din comun. Până la 28 de ani (în ’46, când părăsește România), Baciu traversează o bună parte a vieții intelectuale și boeme la Brașov și București. De la dreapta la stânga ei – începând cu autografele din albumul personal, la 16 ani, la Brașov (trebuie spus că e ajutat și de renumele tatălui și al familiei sale, care locuiește deja în „casa galbenă” – unde se țin și serate literare). La București, a lucrat la „Gândirea” între 1938-1941 (într-un episod savuros, Crainic îl întâlnește în fața Ateneului și îl anunță furios că-l dă afară, fiindcă a aflat că e un „trădător”, membru al Partidului social-democrat), la „Universul literar” între 1938-1943, iar la „Libertatea” între 1944-1946 (când pleacă din țară ca atașat de presă la Berna); în același timp, a colaborat la multe alte reviste literare și umoristice.

⁎ Notații de o actualitate câteodată frisonantă. Aceeași senzație de lume tulbure, pândită de război, în care intelectualii își continuă cu frenezie și speranță activitatea, scrisul, gazetăria, teatrul etc. Ani de efervescență literară – cum este, de pildă, salonul Anișoarei Odeanu (atât de plastic descris), din apartamentul de la etajul zece de la Universitate – în care se fac simțite, la un moment dat, la propriu, cizmele legionarilor (există o secvență în care Radu Gyr apare în salon îmbrăcat în uniformă legionară, însoțit de un camarad).

⁎ Ștefan Baciu este un excelent potretist, „Praful de pe tobă” conține o galerie absolut impresionantă de evocări și portrete de scriitori, intelectuali, oameni politici – ce merită neapărat recuperate. Evocări nostalgice, umane, pe alocuri ironice, dar niciodată sarcastice ori răutăcioase (e portretizat inclusiv Radu Gyr, pe care îl și vizitează, pentru a-i cere poeme, când e închis la Brașov – era deseori închis, notează memorialistul). Printre cei evocați: Tudor Vianu, Emil Cioran, Octav Șuluțiu, Lucian Blaga, Ion Pillat, Nichifor Crainic, Tudor Arghezi, Constantin Titel Petrescu ș.a. (multe alte figuri, unele de plan secund, dar foarte interesante pentru reconstituirea în detaliu a epocii). Pentru toată această galerie de portrete, plus figurile de fundal ale epocii, cred că Ștefan Baciu este un memorialist inconturnabil pentru interbelicul românesc, dar și pentru anii săi de formare în Ardeal. Brașovul evocat atât de pitoresc este cu adevărat un spațiu multicultural și plurilingvistic, iar Baciu însuși știe, pe lângă română, germană și maghiară (cea din urmă mai puțin, învățată de la doicile unguroaice). Memorialistul dă dovadă de o memorie prodigioasă și de o nostalgie generoasă, umană, emoționantă – accentuată de exil, de distanța uriașă în spațiu. Pentru el, a-și aminti este sinonim cu a trăi (cum singur mărturisește, proustian).

⁎ Ștefan Baciu a fost un pasionat al scrisului: are, întâi de toate, pasiunea poeziei, în numele căreia va crea la Honolulu revista internațională și multilingvă de poezie „Mele”, apoi pasiunea gazetăriei – într-o epocă emblematică pentru prestigiul gazetăriei: frecventează toată presa din Sărindar, iar înainte de asta, e foarte activ la Brașov, fondează „Start”, colaborează la „Frize”, „Claviaturi”, „Klingsor” etc.; mai târziu, la Rio de Janeiro, ajunge un temut jurnalist politic la „Tribuna da Imprensa”; urmează pasiunea memorialisticii, ca un fel de a doua viață (re)trăită în exil, făcută cu talent, cu o combinație inedită de exotism și melancolie, însoțită de o inevitabilă meditație asupra lumii și destinului omenesc – acest „praf de pe tobă” (Baciu povestește că e un titlu pe care îl preferase Mira pentru memorii). Și peste toate – pasiunea libertății, a spiritului liber, a lumii libere, cum subliniază de câte ori are ocazia – și găsesc din nou aici o mare actualitate a scrisului său, în epoca noastră pândită din nou de obscurantism și dictaturi care așteaptă după colț.

⁎ Cred că Ștefan Baciu trebuie recuperat, întâi de toate, ca un mare memorialist – cel puțin cu volumele „Praful de pe tobă” și „Mira”, dar și prin traducerea textelor sale memorialistice scrise în alte limbi. Ar trebui, de asemenea, recuperat ca un poet extrem de interesant (plasat între tradiție și modernitate), mai ales în partea a doua a carierei sale, în exil și în proximitatea avangardelor latino-americane. Și să nu uităm, în același timp, că Ștefan Baciu rămâne un nume internațional, care a lăsat urme importante (alături de Mira) la Universitatea din Hawaii și în America Latină. Un adevărat cosmopolit (din nou actual, la ora literaturii mondiale/world literature), atras de exotism, dar și un suflet de român la Honolulu, într-o combinație pe care numai el a putut-o inventa.

Ștefan Baciu, „Praful de pe tobă”, Editura Eminescu, București, 1995 (cu un cuvânt-înainte de N. Carandino)