Zăpada încă nu cucerise orașul

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Zăpada încă nu cucerise orașul

Dana Banu

Mânca în tăcere. O iarnă cenușie, cu pete depresive, încerca să se întindă leneșă dincolo de fereastră, dând la o parte sfârșitul toamnei. Lupul va supraviețui iernii, și-a spus. Devii ceea ce detești, și-a spus. E frig și lumina dimineții e de oțel, și-a spus. Vinul alb de Vermentino – din strugurii de Provence culeși de pe domeniul Eloisei – a fost bun, dar a băut prea mult din el.

Ieri, discuții despre politică. Oameni care discută despre războaie de parcă ar face parte din galeria unei echipe de fotbal. Ăștia sunt oamenii care provoacă de fapt războaiele prin eternele lor înregimentări extremiste. În afară de politic, nu mai văd nimic. Voci ridicate. Spirite încinse.

O lume amestecată. Eternii bețivi care confundă alcoolul cu boemia. Câteva ușuratice prostuțe, îmbrăcate excentric, decorând locul. Mulți studenți și destul de mulți funcționari neînsurați, la fel ca el. Un grup din Est: câțiva artiști aflați în vizită care explorau galeriile, apoi se întorceau în țările lor unde expuneau lucrări în care reproduceau mimetic teme pariziene de acum zece ani. Probabil ca să nu fie acuzați că nu fac altceva decât să copieze arta occidentală a momentului.

Simțea că își pierde viața pe care o mai avea în el. Deși spre sfârșitul anului avea obiceiul să devină mai vesel și mai energic decât de obicei. Era unul dintre acei oameni care iubesc iarna cu sărbătorile ei. Se gândea că poate ar trebui să se îndepărteze un timp de oameni. Gândul îi traversa interiorul precum un stol de păsări negre pe un câmp alb, acoperit de zăpadă. Un stol ce se ridica deodată și îi acoperea brusc cerul interior, lăsându-l fără suflare.

Poate era timpul să își ia o nevastă, își spuse. Se sperie când observă cum își formulase în gând propoziția. De parcă se găseau neveste de vânzare pe rafturile buticului din colț. Pe alese! Pufni supărat pe el însuși. Se și vedea peste câțiva ani într-o grădină de trandafiri din Provence, holbându-se la o bătrână cu pălărie de soare ce îngrijea trandafiri cu nume complicate, în timp ce el stătea lungit pe un șezlong cu o carte în brațe și ochelari cu rame rotunde.

Se trezi la realitate și se scutură înfrigurat. Era doar un tip singur. Un om care își petrecea timpul liber amestecându-se prin tot felul de mulțimi, privind și ascultând alți oameni la fel de singuri ca el. Și făcea asta cu mare plăcere. Uneori noaptea privea cerul și i se părea că stelele erau acolo doar pentru el. Uneori se uita în oglindă și i se părea că poate face față, încă, la orice: unei partide de sex cu o necunoscută culeasă de la bistro sau unei discuții tinerești și antrenante. Pe dracu! Nu rezista să se studieze mai mult de două sau trei minute în oglindă. Un tip corpolent, cu pungi sub ochi și din ce în ce mai multe fixuri și prejudecăți. Un tip din ce în ce mai mai nesuferit pentru cei din jurul său. Nicio stea nu se aprindea pentru el. Și nicio femeie. Răsăritul auriu i se părea de oțel. Apusul parizian roz cu pete portocalii îl găsea mai mereu amețit de băuturi amestecate cu voci de necunoscuți pe care nu dădea nici doi bani.

Apoi a întâlnit-o pe ea. Întâi i-a văzut urmele pașilor pe zăpadă. La ora aceea nu era încă nimeni pe străzi. Era prea de dimineață. A văzut urmele acelea proaspete pe trotuar și s-a luat după ele. Duceau în Monceau. A intrat pe poarta mare a parcului și a privit-o cum stătea nemișcată, înaltă, îmbrăcată cu un palton roșu, scrutând cerul. Femeia s-a întors și a trecut pe lângă el fără să îl bage în seamă. A ieșit din parc și a luat-o pe Boulevard de Courcelle, pe lângă toți copacii înalți ce păreau că o salută ca pe un general. În dreptul farmaciei Courcelle Demours femeia s-a oprit și a început să caute prin poșetă cheile. Literele verde-neon ale firmei aruncau culori jucăușe pe paltonul ei și bărbatul s-a dat un pas în spate. Roșul paltonului și verdele acela țipător i-au amintit că anul era la sfârșit și că veneau sărbătorile, iar el era singur. Un om fără nume. Trecuse foarte mult timp de când nimeni nu l-a mai strigat pe nume. Nici măcar autoarea nu se grăbește să îi dea vreunul. Femeia s-a întors mirată spre el, de parcă știa că e acolo și că a urmărit-o din Monceau până la farmacia ei.

Peste o săptămână, bărbatul o privea cum se mișcă prin casa lui. Cum dimineața se îmbrăca leneșă, cu gesturi molatice. Cum pune ibricul pe foc. Cum scoate pâinea din cutie. Cum deschide larg fereastra și privește cerul. O privea și era aproape sigur că urmele pașilor ei se vor topi precum zăpada. Până atunci însă îi este îndeajuns să o știe respirând lângă el. Traversează împreună pădurea asta de oameni în care trăiește de când se știe. Metropola e primitoare în aparență. Ucide lent. Ai timp să te iluzionezi că o vei cuceri și ți-o vei așeza la rever.

Oameni mirosind a parfum fin, îmbrăcați în haine scumpe trec pe lângă oameni obosiți și săraci. Ai putea spune despre primii că sunt cei răi, iar săracii sunt cei buni. Așa a fost învățat să creadă. Că sărăcia înnobilează sufletul. Pe dracu! Cei mai săraci oameni pe care îi cunoaște sunt de o răutate înfiorătoare. Adună frustrări pe care le varsă peste capetele oamenilor care i-au ajutat. Pentru că, primind ajutorul, se simt în adâncul lor jigniți și umiliți de cei care îl oferă.

Urmele pașilor ei se vor topi precum zăpada. Va pleca de la el urându-l. Știa precis. Tot ce voia femeia aceasta erau banii lui, casa, puțină dragoste și multă răbdare. Asta era tot ce voia de la el. Încă nu știa dacă o va duce cu el în Provence, la Jamie, de sărbători sau se vor despărți rece. Zăpada încă nu cucerise orașul. Urmele ei firave se topeau foarte ușor.

Sumar Literomania nr. 393 (2026)