Viața, excepțiile, nuvela ș.c.l.

Literomania vă propune o nouă rubrică de recuperări, „Sticla de lampă”, dedicată lui Alexandru Vlad (1950-2015). Veți putea citi, în această rubrică, câteva articole ale scriitorului Alexandru Vlad apărute prin diverse publicații înainte de 1989, dar și după, articole strânse apoi într-un volumaș, acum greu de găsit, numit „Sticla de lampă” și apărut în 2002, la Editura Grinta.

…se poate spune că experiența de nuvelist e un avantaj pentru romancier, un avantaj de laborator, un antecedent în a lucra structurat. Dar nu neapărat mai mult.

Viața, excepțiile, nuvela ș.c.l.

Faptul de-a fi autor de proză scurtă şi roman în acelaşi timp nu face pe nimeni să se simtă posesorul a două genuri diferite de experiență, totuşi. Mai degrabă se poate conveni că e vorba de două stadii de evoluție ale aceleiaşi experiențe. Din această cauză nu există diferențele bănuite între două obiecte diferite, ci ai mai degrabă tiparele intermediare prin care se realizează cuadratura cercului. Formele inițiale vor apărea însă totdeauna mai severe, mai tehnice.

Dacă aici undeva se ascunde regula, trebuie să recunoaştem că viața e mai mult îndărătul excepțiilor ce-o folosesc ca referință.

Dintre formele mai scurte, nuvela este cea care, prin virtuți de construcție, va constitui o experiență de folosit în roman. O nuvelă exemplară, în literatura secolului 20, este rezultatul unei revelații prismatice: un „adevăr” ni se revelează printr-o compunere de elemente (ori părți) mai mult sau mai puțin simetrice. Ne-a apărut astfel într-un moment de concepție, ori am reconstituit-o printr-un fel de arheologie empatică. Ne poate apărea ca o imagine compusă cu ajutorul unui obiect și a două sau trei oglinzi, rareori mai multe. Metodologie de studio,timp măsurat, naturalețea expusă in ecuații – şi de ce să ne mirăm: natura pare mai convingatoare în peisagii, datorită armoniei ce-o însufleteşte.

Din cele câteva elemente cu care se lucrează, va fi aproape întotdeauna desemnat unul din ele care să preia un rol monitor: unitatea de timp – continuă sau fracționată, story-ul însuşi decurgând în câteva segmentări calculate, mai multe perspective morale, rata amănuntului programată în valori diferite, direct ori indirect proporțională cu încărcătura emoțională incumbată etc. – să dăm numai cateva exemple. Un subiect astfel gândit îşi va dicta singur şi dimensiunile.

Toate acestea vor fi prea puțin pentru un roman – dacă nu pentru conceperea lui, atunci pentru scrierea lui. Dacă libertatea nuvelei constă în formă asumată, în varietatea disciplinei autoimpuse, acestea sunt în același timp arme serioase când porneşti la cucerirea unui roman.

Înarmat cu toate acestea, ca un constructor de machete, jucării, atelaje şi cabane autorul porneşte la construirea de conace şi castele. Totul trebuie permanent recalculat, mărit la scară, ori abandonat la timp atunci când şi-a îndeplinit funcția (uneori auxiliară, precum demonstrațiile ipotetice în matematică) şi urmează să se constituie în piedică și povară.

Am pornit să scriu un roman iritat și de faptul că eram catalogat drept autor de proză scurtă, cu o bunăvoință critică ce dădea cezarului roman tot ce se credea că i se cuvine (şi, vai, chiar mai mult speciei polifemice numită roman ciclic). Mi-am împărțit materia în capitole, împărțire pe care urma s-o refac în fiecare săptămână, după cum evolua lucrul. Aveam însă grijă ca fiecare capitol să conțină un anumit număr de fapte legate printr-o dominantă supusă şi aceasta evoluției, un număr de personaje, informația să fie dozată într-un flux continuu şi lipsit (pe cât posibil) de precipitări. Personajele au fost supravegheate să nu tragă chiulul, să nu intre personaje noi în ultimele cinci capitole. Mă simțeam obligat să ştiu intervalul calendaristic în care se desfăşura trama acestei minuni inedite numită roman, pe ce interval de de timp discursiv se întinde fiecare capitol, trebuia să știu data naşterii personajelor, alte date civile şi matricole (unele care nu urmau să fie comunicate cititorului), să cunosc deficiențe și lipsuri ale textului (unele asumate). Și mai trebuia ca toată această rețea de „oprimare” şi supraveghere să nu fie detectabilă în produsul final.

Tabelul a evoluat, practic, pas cu pas, odată cu manuscrisul. Am obținut astfel un fel de tabel al lui Mendeleev în versiune morfologică, în care lucram de zor cu guma și creionul, și care în varianta lui finală va ajunge prin corecții să corespundă perfect romanului, dar numai în ultima secundă. Mi-ar fi greu să precizez unde se înscria mai întâi inițiativa – în tabel, ori uneori direct în text. Chiar şi soluția de-a împărți cartea în „partea întâi” și „partea a doua” decurge din experiența de nuvelist: lipsind un capitol de legătură, am accentuat tăietura, dându-i o funcție în structură.

Deci de la nuvelă la roman s-a progresat printr-un fel de sincretism proteic.

Ați putea spune că, folosind această complicată metodă, Frigul verii ar fi putut fi un roman mai bun, ori că limitele lui se datorează tocmai metodei. Asta e altă poveste. Eu v-aș putea spune că toate cele de mai sus au folosit probabil mai mult autorului decât romanului.

Considerând că până aici a fost vorba de experiența nuvelistului confruntată cu conceperea și elaborarea unui roman, nuvelistul a observat cu tristețe că dimensiunea nu mai e determinatà spontan de-o evidență a elocinței – ci de una subsidiară, digresivă: multă diacronie. De asemenea, am mai observat că romanul are obligații administrative față de personaje, obligații față de logica pedestră și evenimențială, descrierile sunt de cele mai multe ori menite să temporizeze pentru a sugera scurgerea lentă a timpului. Unde era eficiența oblică a nuvelistului? Ea se mai poate realiza între planuri mai întinse, la trecerile de la un capitol la altul, dar îi dispare perspectiva precipitată şi farmecul euclidian.

În concluzie, se poate spune că experiența de nuvelist e un avantaj pentru romancier, un avantaj de laborator, un antecedent în a lucra structurat. Dar nu neapărat mai mult.