Saga familiei Buddenbrook

În 1901, apare romanul unui foarte tânăr scriitor german, Thomas Mann: „Buddenbrooks –Verfall einer Familie”/„Casa Buddenbrook. Declinul unei familii”, roman care devine, la cea de-a doua ediție, în 1903, un bestseller, ce nu duce lipsă de controverse. Chiar şi acum, la mai mult de un secol de la apariția sa, „Casa Buddenbrook” a rămas, probabil, cel mai citit și cel mai cunoscut roman al scriitorului german. E vorba de un roman amplu, care surprinde destinele membrilor unei onorabile familii de comercianţi din Lübeck, familia Buddenbrook, de-a lungul a aproape o jumătate de secol (1835-1877).

Intenţia autorului a fost aceea de a scrie povestea unui tânăr dintr-o familie de comercianţi, care, sensibil, inadaptat, nu reuşeşte să se conformeze moralei păturii sociale din care provine. Thomas Mann a intuit, însă, foarte bine că evoluţia personajului său nu poate fi separată de istoria familiei acestuia. Astfel, istoria familiei Buddenbrook, care se întinde de-a lungul a patru generaţii, a devenit, cu sau fără voia autorului, subiectul principal al cărţii.

Dincolo de poveste, de cronica de familie, acest roman ascunde în paginile sale o temă pe care Thomas Mann a dezvoltat-o, mai târziu, în romanele şi povestirile sale: relația dintre artă și viață. În acest caz, arta este „intrusul” care erodează destine. Succesul în afaceri al familiei de comercianți Buddenbrook se datorează în parte și unui stil de viață bazat pe severe precepte protestante, în care arta nu este prezentă decât sub formă de moft, de distracție. Arta, sub diversele ei aspecte (literatură, muzică, pictură, teatru), este un dușman, un viciu chiar. Tragedia intervine atunci când arta își cere drepturile ei, când personajele încearcă să-și gândească viețile dincolo de rolul pe care fiecare trebuie să-l joace în societate și în familie. Așa se explică și subtitlul „Declinul unei familii”, subtitlu care lipsește, de exemplu, din ediția din 2016 a romanului, ediție apărută la Editura Rao, în traducerea lui Ion Chinezu din 1957, singura traducere în română, de altfel, a acestui roman.

Primul personaj al romanului asupra căruia mă voi opri este Christian Buddenbrook, fratele lui Thomas și fiul lui Johann (Jean) Buddenbrook. El este primul care anunță, prin pasiunile și viciile sale, viitorul sumbru al familiei. Un boem, un aventurier, un pierde-vară chiar, Christian este pasionat de teatru. Mai bine spus, de culisele acestuia, de ceea ce se întâmplă în spatele cortinei, de actori, gest care ar trimite, de ce nu?, în notă schopenhaueriană, la cunoaşterea celor de dincolo de vălul Mayei: „Nu pot să vă spun cât de mult îmi place să mă duc la teatru. Chiar cuvântul «teatru» mă face fericit… Nu ştiu dacă vreunul dintre voi cunoaşte această senzaţie. Aş fi în stare să stau ceasuri întregi nemişcat într-un fotoliu, privind cortina lăsată… Mă bucur ca în copilărie, când intram aici pentru a primi darurile de Crăciun… Clipa în care se acordează instrumentele în orchestră!… M-aş duce la teatru să aud chiar numai atât… Îmi plac mai ales scenele de dragoste… Sunt unele amoreze care se pricep de minune să ţină în mâini capul amorezului… În general, actorii… La Londra, ca şi la Valparaiso, am avut mulţi prieteni printre actori. La început eram de-a dreptul mândru că pot sta de vorbă cu ei în viaţa de toate zilele. La teatru urmăresc cu atenţie fiece mişcare a lor… E foarte interesant”.

Fratele lui Christian, Thomas, este cel care va prelua afacerea familiei, cel care va încerca să calce pe urmele tatălui. În parte, va reuși. Dar Arta nu va lipsi din viața lui, mai întâi sub forma soției sale, glaciala Gerda, și mai apoi, sub forma fiului său Hanno, amândoi „victime” ale muzicii. Thomas Buddenbrook, spre sfârşitul vieţii, se va cufunda în lectura tratatului de metafizică „Lumea ca voinţă şi reprezentare” de Arthur Schopenhauer, atras fiind în mod special de un capitol anume: „Despre moarte şi raportul ei cu indestructibilitatea fiinţei noastre în sine”. Criza lui Thomas este, în fapt, o criză de identitate: senzaţia că statutul său social, acela de om de afaceri, este unul fals, calp, un rol. Problema etică propusă aici este una specifică secolului al XIX-lea: validitatea sinuciderii.

Thomas Mann, în eseul din 1938, dedicat filozofiei lui Schopenhauer, observa că, din perspectivă schopenhaueriană, sinuciderea nu este un gest viabil, salvator. Principiul ilustrat în această scenă a romanului ar suna, în formularea lui Thomas Mann, formulare în spirit schopenhauerian, astfel: „Cel căruia îi pasă de moarte caută în ea viaţa”. Iată cum spiritul filozofiei schopenhaueriene, în ciuda pesimismului său, îl salvează de la moarte, cel puţin pe moment, pe Thomas Buddenbrook – o mântuire atipică, ce nu vine, iată, dinspre Biserica protestantă, dinspre religie. Poate fi decriptat aici, fără prea mare greutate, omagiul adus de către tânărul Thomas Mann operei lui Arthur Schopenhauer: „Lui, eroului în suferinţă al romanului meu burghez, al operei care a fost povara, demnitatea, refugiul şi binecuvântarea tinereţii mele, i-am dăruit experienţa preţioasă, sublima aventură, am ţesut-o în viaţa sa spre pragul sfârşitului şi l-am făcut să găsească în moarte viaţa, mântuirea din lanţurile individualităţii sale obosite, eliberarea de un rol din viaţă pe care îl preluase în mod simbolic şi pe care îl reprezentase cu curaj şi înţelepciune, dar care nu fusese niciodată de ajuns pentru spiritul său, pentru dorinţa sa de viaţă şi care îl împiedicase să fie altceva mai bun”.

Gerda și Hanno sunt ultimele personaje asupra cărora mă voi opri în acest text. Pentru Gerda, soția lui Thomas, muzica este un stil de viață, este refugiul din fața îndatoririlor sociale, acelea de soție și mamă. Admiratoare a muzicii noi, în special a celei wagneriene, în polemica cu mai severul organist Pfühl – contestatar al lui Wagner –, face o admirabilă apologie a noului în muzică, o apologie, în cele din urmă, a decadenţei care se infiltrase deja, odată cu muzica wagneriană, în destinul familiei Buddenbrook. Cât despre Hanno, fragilul fiu al lui Thomas și al Gerdei, el este ofranda pe care Arta o cere vechii familii. Patima lui Hanno este, de asemenea, muzica, patimă moştenită de la mama lui (pasionată de vioară). Ca și unchiul său, Hanno este atras de teatru şi de muzica lui Richard Wagner – el însuşi un burghez decadent, căruia, pe lângă consideraţiile din romanele sale, Thomas Mann i-a dedicat un eseu, „Pătimirile şi măreţia lui Richard Wagner”. Căderea familiei Buddenbrook, din această perspectivă, este echivalentă cu vigoarea cu care Arta, sub forma muzicii și a teatrului, se infiltrează în viața familiei Buddenbrook.

Scris la 22 de ani (şi publicat la 26 de ani), „Casa Buddenbrook. Declinul unei familii” este romanul de debut al lui Thomas Mann, dar, în acelaşi timp, romanul care l-a făcut celebru în lumea întreagă. În saga familiei Buddenbrook sunt mai mult ca evidente influenţele autobiografice, Thomas Mann provenind el însuşi dintr-o familie prosperă de negustori din Lübeck.