Docuficțiune

Într-o lume în care media creează din ce în ce mai multă „hiperrealitate” (cu un mai vechi termen al lui Jean Baudrillard), adică produce continuu o copie modificată a realității, alterată ori „îmbunătățită”, sunt din ce în ce mai interesante producțiile artistice de tip docuficțiune. Dacă „adevărul” din online riscă să devină din ce în ce mai mult „minciună”, există creatori care urmăresc teme grave, sociale, etice, analizând date științifice, antropologice, istorice, relevante pentru demersul și scopul lor. Având deja o anumită vechime, docuficțiunea s-a impus întâi în cinema și are printre întemeietori un film mut, un documentar făcut în 1926 de Robert Flaherty, intitulat „Moana”, după numele unui bărbat dintr-o insulă aparținând teritoriilor polineziene din Pacificul de Sud. Frumusețea, dansurile ritualice, candoarea și sălbăticia acelei lumi sunt cu atât mai impresionante cu cât azi ea nu mai există. Am urmărit cu emoție și durere un film despre ravagiile consumului de droguri asupra unei tinere din Portugalia, intitulat „În camera Vandei” (2000), în regia lui Pedro Costa. Unul dintre cineaștii români care a optat pentru acest gen hibrid este Vlad Petri, producția sa „Între revoluții” (2023), care prezintă prietenia dintre două studente, una româncă, alta iraniană, fiind premiată la Berlin. O dramaturgă și în același timp regizoare de teatru excelentă, cu recunoaștere în spațiul cultural european, este Gianina Cărbunariu, ale cărei spectacole, încă de la debut, se situează în zona docu-drama și aduc perspective noi și critice asupra unor aspecte vulnerabile din prezent și din trecutul recent. Printre acestea se află „Tipografic Majuscul” (la Teatrul Odeon), despre liceanul anchetat de Securitate în comunism, „Două ore cu pauză” (la Teatrul Excelsior), despre profesori și educația/școala de astăzi, precum și „Poveștile bunicilor șoptite de mame fiicelor”, montat în Polonia, despre interzicerea avortului și condiția femeii. Cutremurătoare în adevărul ei profund, cuceritoare prin mijloacele artei, docuficțiunea este un gen de care avem din ce în ce mai multă nevoie pentru a înțelege lumea și pentru a ne accepta.