Flash fiction stories – martie 2023: „Mortu’” de Emanuel Pope

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Emanuel Pope

Mortu’

Bate cineva la ușă, Suzie latră, mă duc și deschid. Era Vasile.

– Salut! Ce faci?

– Salut! Mă bat de muscă, cum știi.

– Bă, fii atent! Azi am avut o zi de coșmar. Mi-a murit unul pe șantier.

Mă uit la fața lui, într-adevăr, nu-i mai văzusem fața așa. Afară, dincolo de statura lui înaltă, vanul lui, pe care îl știam și ceața strângându-se cu frigul și cu seara în jurul felinarului public. Decembrie.

– Cum, măi? Hai, intră!

– Așa cum auzi. Hai, că nu am timp! Fii atent, te rog ceva, dar să nu mă refuzi.

– Ce-i, mă? şi deja eram îngrijorat, că-l știam că vine cu nebunii.

– Ăsta a căzut și a murit, a alunecat, și te rog să-l ții la tine câteva ore.

– Cum, mă, să-l țin? Ești nebun?

– Păi, să-l ții, să nu stea omul fără lumânare și să se mai încălzească și el, săracu’, un timp.

– Vasile, tu ești sănătos?

– Da.

– Și unde e omu?

– E în van.

– Cum, măi, în van?

– În van, în căruță, ce dracu nu înțelegi. În van, în spate, unde era să-l pun?

– Măi, Vasile, trezește-te! Ai chemat poliția acolo, nu știu, salvarea, medici?

– Da, măi, am hârtii, am tot. Toată ziua numai asta am făcut. Spune-mi, îl primești? şi îmi flutură pe sub nas un pachet de hârțoage, scoase de la chimir. Dar nu am apucat să le văd bine că le-a și băgat înapoi.

– Măi, Vasile, cum să primesc mortu’, ce sunt eu, sală de așteptare pentru morți? De ce nu-l duci la familie sau la tine acasă?

– Pentru că familia lui nu știe încă nimic, nu-s acasă și nici nu au loc. Stau acolo toți, înghesuiți în două camere, iar eu îscu ăia mici, mulți.

– Păi și? Nu e treaba mea! De ce nu l-ai ținut la morgă, la spital?

– E poveste lungă, îți spun eu după.

– Care după?

– Bă, ăsta era din satul neveste-mi, îl știu de mititel, om cu păru’ alb. Dracu’ m-a pus să-l duc pe șantier. Fă-ți și tu milă, să-i punem o lumânare la cap! Unde era să-l las, pe șantier sau în vanul ăsta?!

– Măi… și ce-i spun eu soției când o să-l vadă, că trebuie să vină în scurt timp? (încerc cumva să scap)

– Terminăm până atunci.

– Cum terminăm? Măi, Vasile, asta e treabă de pușcărie, nu-mi place.

– Dar când te-am scăpat să mori, când erai beat, ți-a plăcut?

– Lasă, măi! Aia e aia, asta e alta.

– Bă, eu atâta te rog. Ne primești sau nu? Ultimul favor!

– Și cum e?

– Cum adică să fie? E mort, că aşa au constatat și medicii.

– Nu, mă! E în coșciug, e îmbrăcat?

– Este, măi, îmbrăcat, dar coșciug, ăia la spital nu au avut, doar știi cum sunt pe aici, îi ard, de-aia nici nu l-am lăsat, că-i de-al meu, din zonă. Să-l îngropăm creștinește, cum să audă ăia din sat că i-am lăsat pe pirații ăștia să-l ardă, ce fel ce om sunt eu!

– Bine, măi! Și cât va sta la mine?

– Până aduc eu băieții care știu și au mai făcut din astea. Lasă că-ți explic! Hai să-l băgăm în casă, că am înghețat!

Îmi iau papucii și îl urmez către camionetă. Deschide în spate și, printre scule de tot felul, întins pe podeaua mașinii, zăcea un corp. Dau un pas înapoi.

– Măi, Vasile, mă bagi în belea!

– Ce belea, stai liniștit! Nu ai văzut că am hârtii? Hai și apucă-l! Dar zdravăn, că e moroșan. Mă uit cu frică la fața omului în lumina palidă ce cobora din tavanul vanului. Părea ca adormit în paltonul lui gros de culoare închisă și doar undeva, în partea dreaptă a tâmplei, se vedea o pată de ceva sânge, acum uscat.

În fine, apuc. Noroc că trăsese vanul cât mai aproape de ușa casei. Era greu de nu-mi venea să cred. Să nu-l scap, îmi zic, că o mai pățisem și mereu aveam vise urâte din pricina asta. Îl punem pe canapeaua din sufragerie. Lat cât era, că fusese vajnic, moroșan, cum zicea Vasile.

Vasile cică să-l punem apoi pe masă.

– Măi, tu ești tâmpit? Cum pe masă, unde mănânc eu?

– Păi, nu așa se face?

– Vasile, eu te bag în pizda mă-tii și te dau afară cu mortu’ tău cu tot.

– Bine, bă! Îl lăsăm aici, măcar e cald. Ai o lumânare?

– Am.

Am adus, am pus-o într-o scrumieră și am așezat-o lângă om. L-am privit mai bine, părul alb, fața neschimonosită, parcă zâmbea.

– Și acum?

– Acum, ce?

– Acum ce faci, că ziceai că te duci după niște băieți, dar Vasile, să nu stai mult, că mă omori și pe mine! Să te duci ca într-un vânt vârtej și să vii! Ai telefon la tine? Să mă suni din cinci în cinci minute, să știu ce faci și unde ești!

– Stai, măi, fără grijă! Dar mai e ceva.

– Ce să fie, nebunule, că-mi ajunge?

– Bă, uite, ăsta mai trage câte un vânt și el, așa să știi! L-am auzit eu în timp ce conduceam. Să nu te sperii. Așa fac morții, că ăștia la morgă nu i-au scos nimic din el.

– Și?

– Și de-aia ziceam, să mă duc după niște băieți care știu și au mai făcut din astea. Doar îi scoatem mațele, îi bagă formol – au ei tot ce le trebuie – și e gata. Altfel, începe să se împută până găsim unde să-l depunem.

– Da’ ce sunt eu, măi, morgă? Tu ești tâmpit sau ești în șoc? Te-au găsit ăia vinovat de moartea lui, ia spune drept?

– Nu, bă, citește! Îmi dă iar hârtiile alea și se așază cu un aer obosit la capul mortului în genunchi.

Încep să descifrez din engleză din formulare, dar iar nu am timp, că Vasile se ridică și zice:

– Gata, plec.

– Măi, unde să pleci? Tu nu auzi că nu te las să-i scoți mațele lu’ ăsta aici?

– Bun, nu mă lași, dar mă duc să văd de-i găsesc rudele, să le spun și să-i aduc să-și ia mortu’, nu? Ok?

– Ok, zic, dar mă suni din cinci în cinci minute, altfel… altfel o sun pe nevastă-ta!

Când am zis asta, a fost ca un miracol. Am atins clar un buton. S-a aplecat Vasile asupra mea și, cu lacrimi în ochi, mi-a jurat că mă sună din cinci în cinci minute, numai pe nevastă-sa să nu o sun, că, deh, ea îl știe pe om, e din satul ei etc. Emoții.

– Ok, am hotărât.

El se îndreaptă spre ușă, eu, năuc, îl urmez să-l conduc, când aud un “da” în spatele meu. Câinele lătră și el. Înțepenesc. Vasile, cu mâna pe clanță, apasă și deschide ușa degrabă. O trântește apoi și îl aud cum coboară în fugă cele câteva trepte.

Vâr capu‘ înapoi din hol în sufragerie, mortul neschimbat. Pe geam îl văd pe Vasile cum fuge cu vanu’ mâncând asfaltu’. Am rămas cu mortu’, îmi spun. Of! Dumnezeii mamei ei de viață, cum dracu’ de m-am procopsit cu toți moldovenii ăștia pe capul meu!

Aprind lumina în hol, toate becurile, liniștesc câinele și revin în sufragerie. Să mor! Mortu’ ședea acum în capul oaselor și încerca să-și lege șireturile de la pantofii puțin scâlciați.

– Da, zice.

– Da, ce? întreb, după multe, multe clipe.

– Am căzut, dar îmi revin, feşiorule.

Se ridică și se îndreaptă și el, trecând pe lângă mine. Înalt, voinic încă, moșu’. Moroșan, clar.

– Dar dumneavoastră cine sunteți, îl întreb?

– Eu îs socru’ lu ăla mititelu’ de-a ieșit acum pe ușă. Adică, el ne ține fătuca, ca să zic așa. Știi, ne-am îmbătat azi acolo, la el pe șantier, și am alunecat. Bună seara! Iese și trântește și el ușa.

Rămân mut. Cât să fi trecut de când stăteam așa?!Suzie nici ea nu mișca, speriată încă. Sună telefonul. Soția mea: Ai pregătit pastele? Acum plec de la spital. În cinci minute, poate zece, pe ceața asta, ajung acasă. Și sunt așa de obosită și de flămânda… Te pup!

Emanuel Pope s-a născut la Brăila, în 1969. Din 2002, pe meleaguri străine, acum trăind la Londra. A debutat în reviste ca poet și prozator și a publicat în colecții de carte, private sau publice, câteva plachete și volume de versuri, o broșură cu proză scurtă și mai multe traduceri.