Flash fiction stories – octombrie 2021

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Dragostea… cum te schimbă!

Laura Cosma

Dimineața, la cafea, ea făcuse din povestitul viselor un ritual. Ziua lor începea cu: „să-ți povestesc ce-am visat azi-noapte…”. Ea vorbea, îi povestea visele ei frumoase și el îi sorbea cuvintele. Era un burete, se îmbiba cu visele ei. „Tu nu visezi niciodată?”, l-a întrebat odată și el i-a zis că cel mai probabil visează, dar nu-și amintește niciodată. „Nici măcar coșmarurile nu le țin minte.”

După ce-și beau cafelele, plecau la serviciu și se revedeau din nou seara, când le era deja dor unuia de celălalt. Erau la începutul relației și le plăcea să fie doar ei doi, să se descopere. Găteau împreună, mâncau, beau ceva și-și povesteau câte-n lună și-n stele. De fapt, ea vorbea tot timpul. Simțea o nevoie irezistibilă să-i împărtășească totul despre ea, despre familia ei, despre prietenii și colegii ei. De cele mai multe ori, el tăcea. „Tu deja știi totul despre mine. Nu-s deloc interesant cum ești tu. Eu nici măcar nu visez”, se scuza el. „Ba ai zis că visezi, dar că nu-ți amintești”, l-a contrazis ea.

Într-o seară, când ea s-a oprit din vorbit, el i-a povestit visul pe care ea i-l povestise de dimineață. „E visul tău pe care eu l-am avut în minte toată ziua, așa că acum e un pic și al meu, nu-i așa? Ți-a plăcut?” a întrebat-o. „Probabil simt același lucru pe care îl simte un poet când își aude poezia recitată de un actor talentat. E visul meu, dar parcă-i cumva altul”, i-a răspuns.

Timpul trecea. Găteau împreună, mâncau, beau ceva și-și povesteau câte-n lună și-n stele. Le era bine împreună. Când ea visa flori, seara el umplea casa cu trandafiri. Când a visat că zboară, i-a făcut cadou un zbor cu parapanta. A visat un elefant, el i-a luat unul de pluș.

„Cred că mă iubește”, i-a spus celei mai bune prietene. Încearcă să-mi transforme visele în realitate.” „Norocul tău că visezi frumos.”

După o vreme, el i-a spus că a început să-i viseze visele. Ea îi povestea dimineața visul și în noaptea care urma, el visa același vis.

„Îmi visează visele!”, i-a zis prietenei ei. „Nu-i asta o dovadă de iubire?” „Cum adică îți visează visele? Nu le visează pe-ale lui?” „Numai pe-ale mele și le amintește”, a răspuns ea. „Asta ar trebui să îți dea de gândit.”

În noaptea care a urmat, a avut un vis straniu. S-a visat într-un fel de pădure în care toți copacii erau uscați. Ea alerga de la unul la altul plângând și strigând la ei că a venit primăvara și că ei trebuie să înflorească. Îi atingea, și copacii se prăvăleau. S-a trezit speriată. El a luat-o în brațe și a mângâiat-o. „Șșșt, a fost doar un vis.” S-a liniștit și au adormit la loc.

Dimineața, la cafea, ea nici măcar nu și-a mai amintit că avusese un coșmar. De fapt, pentru prima dată de când se cunoșteau, ea nu a avut niciun vis de povestit. În schimb, el a povestit că a visat inorogi călăriți de zâne care zburau pe deasupra unor păduri de argint. „Ăsta-i visul meu din copilărie!”, a exclamat ea. „Dar nu mi l-ai povestit niciodată…”, i-a zis el. „Nu ți l-am povestit”, a admis ea. El a luat-o în brațe și a sărutat-o, apoi a plecat la serviciu. „Ne vedem diseară la cină?” a întrebat-o. Ea se uita în gol și nu i-a răspuns pentru că nu l-a auzit.

„Te-am sunat doar ca să-ți spun că el a visat un vis de-al meu din copilărie, pe care eu nu i l-am povestit, iar eu n-am visat nimic”, a spus. „Asta chiar e ciudat”, i-a răspuns prietena ei cea mai bună. „Ești bine? Vrei să ne vedem?” „Da. Nu. Nu știu. Mai bine nu acum. S-o lăsăm pentru săptămâna următoare.”

Pentru ea au urmat nopți albe ori nopți fără vise, în timp ce pentru el nopțile erau pline de visele ei, pe care ea nici măcar nu i le povestise. „Am ajuns să fim ca unul”, a râs el într-o dimineață. Ea a zâmbit obosită. „Dragostea… Cum te schimbă! Dragostea ta m-a făcut să visez din nou”, i-a zis în altă zi. Emoțiile au gâtuit-o. Dar eu de ce nu mai visez, ar fi vrut să-l întrebe, însă, pur și simplu, n-a putut.

Din noaptea care a urmat, au început coșmarurile. Nopțile ei erau pline de creaturi oribile care o atacau și o obligau să se lupte cu ele și să le omoare. Știa doar că nu erau oameni, dar totuși visa cum împlântă în carnea lor călduță și vie săbii și cuțite uriașe, pe care le mânuia cu o grație incredibilă, asemeni dansatorilor Sukhishvili. Se vedea pe ea cum le îmbiba corpurile despre care știa că n-ar trebui să existe cu substanțe inflamabile care nu erau totuși benzină, ci miroseau a mosc, a portocale și a rășină de pin. Aprindea un singur chibrit și se simțea ca de anul nou, când se uita la focurile de artificii. Era bine până când scânteile îi aprindeau cămașa de noapte și ea se trezea urlând.

Din cauza nesomnului și a oboselii cronice, a renunțat să mai iasă din casă. Dimineața, la cafea, îi povestea coșmarurile cu lux de amănunte și el îi sorbea cuvintele. Era un burete care se îmbiba cu coșmarurile ei, în care ea își omora pe rând familia, prietenii, colegii. Încă mai găteau împreună, mâncau, beau și-și povesteau câte-n lună și-n stele.

Într-o seară, l-a întâmpinat plângând în hohote: „Am sunat-o azi pe prietena mea cea mai bună și mi-a răspuns maică-sa. Mi-a zis că a fost ucisă. Criminalul a înjunghiat-o cu o macetă și, ca să-și acopere urmele, a provocat un incendiu”. El a luat-o în brațe. „Gata, gata, liniștește-te, sunt aici și nu plec nicăieri.” A mângâiat-o și a legănat-o așa cum mângâi un copil speriat. „Sunt aici, nu plec nicăieri și tu mai ai familie, prieteni, colegi…”

Cocoșul

Bogdan Perțache

În sfârșit am ajuns să le văd!

Nu-mi pasă de Empire State Building, Statuia Libertății sau Times Square. Muzeul de Artă Modernă, asta-i pohta ce-am pohtit eu s-o văz prima. Pășesc cu sfială în spațiul dedicat lui Brâncuși. La intrare, un proiector luminează un perete cu imagini vechi, din Târgu Jiu: Coloana, Masa, Poarta. O fotografie uriașă, un autoportret al sculptorului în studio, e lipită pe fundal. Grăbesc pasul, fac stânga și am intrat în paradis, aproape pustiu. Mă opresc și inspir adânc. Prima-i „Măiastra”, pură, marmură albă, în dreapta, ingenuă, „Domnișoara Pogany”, puțin mai în spate, în lemn, „Socrate”, lângă, o „Pasăre în văzduh”, apoi ultimul „Pește”, gri-albăstrui, o „Coloană a infinitului” mică-mică, și o „Negresă” blondă, altă „Pasăre”… Vreo zece români-canadieni de-ai mei (le-am văzut autocarul afară) invadează sala cu zgomot și-mi tulbură bucuria. Printre ei, iese repede în evidență un pitic durduliu, cu rest de meșă roșcată peste chelie, inevitabilul măscărici al grupului. Îl aud cum se laudă că mămica lui ar fi lucrat pentru nu știu ce muzeu din Petroșani. Hohote de râs trec pe lângă mine. Se cam grăbesc oamenii, ducă-se!

Mental, îmi astup urechile, mă apropii de „Pește” și, hipnotizat, întind mâna să-l mângâi, opresc gestul la mijloc, bine-nțeles că-i interzis.

În față, nea Gură Slobodă, înconjurat de vreo patru groupies, și-a pus mâinile-n șold și privește încruntat „Cocoșul”:

-Mamă, ce-mi mai rupea maică-mea curu’, când eram mic, cu o copie după ăsta!