Flash fiction stories – octombrie 2025: „Marș” de Ștefan-Felix Avasilcăi

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Marș

Ștefan-Felix Avasilcăi

Mă numesc Marș. N-am ales eu numele, mi-a fost dat; scuipat cu dispreț de zeci de ori pe zi, de guri grăbite, de pași care mă ocolesc ca pe o boală. Este strigat cu frică, alteori cu o mână plină de piatre. Prea rar, cu o firimitură de milă. Dar numele ăsta, Marș, a devenit al meu. Mi l-am tatuat pe răni.

Am trei picioare. Cel de-al patrulea a rămas pe șosea, unde băltea sângele fratelui meu. Nu l-am putut salva. Am încercat din răsputeri. M-am aruncat între el și mașina care venea cu ochi orbi și roți flămânde. A fost mai repede decât lătratul meu. A fost rece.

Nu am plâns. Noi nu plângem cum o faceți voi. Ne lingem rănile și mergem mai departe. Uneori ne oprim. Lătrăm spre nimic. Poate spre Dumnezeu. Poate doar spre umbrele noastre, care ne părăsesc atunci când se întunecă.

Am fost câine de curte, odinioară. Aveam un nume blând, unul pe care nu mi-l mai amintesc. A rămas agățat de gardul gospodăriei unde m-am născut, lângă frații mei. Unii au murit înecați într-un șanț. Alții au fost dați „la oraș”. Eu și fratele meu am fost alungați. Ne-au dus cu mașina până la marginea satului. Portiera s-a deschis. O palmă ne-a împins afară. Nu ne-am întors. Știam că nu mai e loc pentru noi acolo.

Orașul miroase a bitum încins, a carne arsă și a nepăsare. Aici, „Marș” e mai des decât un simplu „Bună”. Aici, omul se uită prin tine. Uneori te lovește doar pentru că e trist. Alteori te ignoră pentru că e prea ocupat. N-am cerut mult. Un colț de pâine. O atingere. Un „nu știu cum te cheamă, dar știu că trăiești”.

Am văzut câini care au mușcat. Și am văzut oameni care au ucis. Noi suntem trași la răspundere pentru toți ai noștri. Voi sunteți judecați individual. Spune-mi, în ce lume e dreptatea un lux?

Pe marginea drumului, în fiecare noapte, mi se pare că aud pașii fratelui meu. Tresar. Ridic capul. Dar e doar vântul care se joacă cu praful. Îmi place să cred că m-ar fi iertat. Că nu e supărat că n-am fost suficient de rapid. Suficient de puternic.

Eu nu sunt un câine de oraș. N-am ales să fiu aici. N-am ales să fiu „liber”. Așa cum nici voi nu ați ales să vă nașteți între betoane. Dar eu am învățat să trăiesc cu mai puțin. Voi ați uitat să trăiți cu voi înșivă.

Dacă mă vezi pe stradă și mă ocolești, amintește-ți: nu ți-am făcut nimic. Poate doar ți-am arătat, pentru o clipă, că mila nu e o slăbiciune, ci o punte. Iar dacă mă vezi și treci mai departe, du-mă măcar în gândul tău o secundă. Spune-mi „Marș” sau spune-mi „iartă-mă”. Am să înțeleg.

Până atunci, ne vedem pe trotuar. Tot acolo unde m-ați abandonat.

Ștefan-Felix Avasilcăi este student la Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor, Finanțe-Bănci. Este pasionat de scris și de filosofia nihilistă.