Frate contra frate…

„Cu iubirea în suflet poți trece pragul morții, căci ea stăpânește și dincolo, pretutindeni, în toate lumile existente și inexistente…” (Liviu Rebreanu, „Pădurea spânzuraților”)

Deja nu mai miră pe nimeni ceea ce se întâmplă în lume la ora actuală, când credeam trecute vremurile naționalismelor și ale extremismelor de orice fel. Poziționarea decentă în acest context, dincolo de manipulări ieftine și de propagande calpe, este din ce în ce mai dificilă. „Somnul rațiunii naște monștri” – și câtă dreptate avea Goya! Se poate spune că arta și-a făcut mereu datoria de paznic al civilizației și nu a capitulat nici acum. În această notă poate fi perceput și spectacolul „Pădurea spânzuraților” al lui Radu Afrim de la TNB. Sau nu, în măsura în care frumusețea unui artefact cultural transcende mesajul conținut de acesta.

În cazul spectacolului semnat de Radu Afrim, poți fi impresionat de felul în care, pornind de la romanul lui Rebreanu, sunt puse în scenă teme ca șovinismul, naționalismul sau religia. „Frate contra frate” – acesta ar fi motto-ul sub care personajele își împlinesc destinul în vremuri potrivnice. Dinspre prezent, un prezent al copiilor abandonați de părinții plecați la muncă în Spania sau Italia, un prezent al defrișărilor masive, un prezent al cruzimilor, spectatorul plonjează într-un trecut al războiului, în care personajele încearcă să nu-și piardă și bruma de umanitate rămasă. Trecerea se face în ritmul cântecelor de jale și cătănie, pur și simplu răvășitoare în interpretarea Lenuței și Teodorei Purja, mamă și fiică.

Poți fi impresionat, de asemenea, de tehnicile de punere în scenă a romanului semnat de Rebreanu. Proiecții video, muzică, dans, joc de lumini – toate la un loc contribuind la crearea unei atmosfere hipnotice, atemporale, aspațiale. În cele din urmă, în acest spectacol este vorba despre fiinţa umană pusă în fața unor alegeri dificile. Personajul lui Apostol Bologa este divizat, greutatea rolului fiind împărțită de Alexandru Potocean și Marius Manole. Ba chiar și Klapka, interpretat de Richard Bovnoczki, devine parte a conștiinței lui Bologa. Dilemele lui Apostol Bologa (excelent interpretat de Alexandru Potocean) capătă corp, devin concrete. Acesta este, cred eu, principalul merit al spectacolului regizat de Radu Afrim. Istoria se topește în uman. Sentimentele și dilemele celor de acum un veac sunt și cele din zilele noastre. Istoria din manuale nu ne spune nimic despre asta. Nu ne spune nimic despre trădare, despre iubire, despre dorințele pur umane, acoperite de umbra războiului. Istoria este crudă, irațională și fără chip, asemenea generalului Karg, imaginat ca un pitic, lipsit de cap, un personaj desprins direct din universul suprarealist al începutului de secol XX.

La fel ca în roman, soluția propusă de spectacolul lui Radu Afrim este, bineînțeles, iubirea. Mai bine zis, mântuirea prin iubire. Marta și Ilona își dispută, fiecare în felul ei, cu erosul ei specific, iubirea lui Bologa. Spectacolul de la TNB reușește să surprindă foarte bine și acest joc erotic, dar nu numai erotic, căci lupta se dă, în fapt, între superficial și pur, între prefăcătorie și sinceritate. Cele două actrițe, Raluca Aprodu și Ada Galeș, au transpus foarte bine cele două personaje, și ele părți ale conștiinței lui Bologa.

Rândurile de mai sus nu au pretenția de a fi o cronică de teatru, nici pe departe. Sunt câteva impresii, sincere și la cald, despre un spectacol pe care ar trebui să-l vedem cât mai mulți: „Pădurea spânzuraților”, în regia lui Radu Afrim.