Și la început a fost întunericul (fragment)

Vă propunem, în Literomania nr. 272, un fragment din romanul „Și la început a fost întunericul” de Raul Popescu, roman apărut de curând la Editura Casa de Pariuri Literare.

„Și la început a fost întunericul este un microroman poetic și în egală măsură dramatic de o forță copleșitoare. E ca o supradoză literară cu efect imediat, numai că – vorba lui Derrida – pharmakon-ul este ambivalență (și drog, și medicament), iar romanul de față ajunge, în ciuda aparențelor, să fie unul cathartic. O dramă de familie, văzută prin ochii și vocea unui tânăr de 27 de ani aflat în limbul dintre viață și moarte – romanul lui Raul Popescu marchează un debut în proză de excepție și un tip de scriitură cu totul aparte în peisajul nostru literar.”

Adina Dinițoiu

„Romanele poetice au dovedit de-a lungul istoriei că păstrează mai bine poveștile, că rezistă trecerii timpului și încapsulează experiența de viață într-o manieră seducătoare și stranie care îndeamnă la meditație și plonjeuri în subconștient. Melancolic, cu o stranietate bine temperată, care nu cade cu totul în fantastic, și cu o poetică delicioasă a construcției și a frazării, încărcată de emoție, ca un corp viu care se zbate, este și romanul acesta al lui Raul Popescu. M-am gândit la Comala spectrală a lui Juan Rulfo și la scenele de o intensitate teribilă ale Aglajei Veteranyi, dar povestea aceasta e alta și e altfel. E ca aburul unui ibric de ceai care se ridică și-ți parfumează camera, te învăluie în ceață și în mirosuri și-ți spune povestea până la capăt. Temele pe care le abordează sunt dificile, sunt dureroase, dar limbajul prin care o face, felul în care își modulează șerpuitor structura fac totul nu doar suportabil, ci și deosebit de plăcut. Și la început a fost întunericul este o carte răscolitoare, care nu are cum să nu provoace emoție și nu are cum să nu vă facă să reflectați măcar o clipă la propria existență și la cei apropiați. E un roman, dar e și un poem, e o poveste crudă, dar conține și atât de multă frumusețe. E o carte pe care mi-aș fi dorit s-o pot scrie eu.”

Cosmin Perța

Raul Popescu

Și la început a fost întunericul (fragment)

Am deschis ochii.

Sssst… Sssst…

Ce s-a întâmplat, omule fără chip?Nu mai spui nimic?

Sssst… Sssst…

Dar e liniște aici, omule fără chip. Și întuneric.

„Sssst… Nu auzi?”

Nu, omule fără chip. Ce să aud?

„Liniștea.”

Sssst…

În fața mea stătea taică-meu.

„Ce bine că te văd”, mi-a spus. „Te visez de multe ori. Într-unul din vise se făcea că lucrez din nou. Director era tot Iacobescu, dar tu nu ai de unde să-l știi. La un moment dat, eu lucrez în secție și în locul meu te găsesc pe tine și, culmea, ne înțelegem. Aveai nevoie de o carte tehnică, despre organe de mașini, iar Tică Călinoiu, prietenul meu, îmi promite că-mi dă. Tot în visul ăsta se făcea că ai candidat pentru funcția de lider de sindicat și ai câștigat. Se vorbea de cifrele 12 sau 13, vârsta ta, dar știu că tu aveai pe atunci 20 de ani. Culorile nu erau prea estompate sau prea vii. A fost un vis bun, spre deosebire de altele.”

Nu știam ce să-i spun, așa că doar l-am ascultat.

„De obicei visez urât. Ape mari și murdare, maluri noroioase, cu miros urât. Într-unul din vise, eram tăiat la mâna dreaptă foarte adânc. Palma. În rană era foarte mult noroi. Am mers mult pe jos, până am ajuns la Romiță, un prieten de-al meu, nu-l cunoști. M-am curățat de noroiul de culoare gri-negru și m-am bandajat. ”

Omule fără chip, lasă-mă să plec. Nu te mai juca cu mine.

Sssst…

„La amiază, visez fără culori. Totul e pestriț. Și oameni, și lucruri. Mă mai trezesc dimineața, pe la 5 sau 6, și îmi notez visele. Noaptea, visele sunt colorate. Zilele trecute l-am visat pe nea’ Țică Ilie, ăsta mi-a fost șef, nu-l cunoști, și ne-a pus la lucru după o ședință barosană. Într-un alt vis, Mihui, un alt prieten de a-l meu pe care nu-l știi, mi-a reproșat că nu am mai mers pe la el și îmi explică niște lucruri complicate despre Mihaela, nepoată-sa, pe care eu nu le pot înțelege, deoarece eu nu-i știu rudele după soț. Lângă noi, câteva femei culeg flori de nalbă, cu petalele jumătate albe, jumătate roșii. Vorbesc între ele și vor să păstreze și semințele.”

Am privit în jur.

„În decembrie, am visat că eram la una din minele la care am mai lucrat în multe din visele mele, iar după aceea am visat un copac cu țepi și cu niște superbe flori albe și mari, ca niște cale. În aceeași noapte, am mai visat și ceva despre tine, dar nu mai știu ce.”

Aș fi vrut să fug.

Peste tot, doar întunericul.

Și totuși, pe taică-meu îl vedeam foarte bine cum stă mic și țeapăn în fața mea.

„Tot în decembrie, am avut un alt vis. Se făcea că eram în spital, la puțin timp după bypass, și mai trebuia să fac o operație la degetul mare de la piciorul drept pentru a-mi extirpa un «cioc». Era ceva rotund, ca un inel de zgârci, în jurul degetului. Doctorița care mi-a spus că e necesară operația, și m-a operat, era între două vârste, drăguță și amabilă. Spitalul era cam anapoda, aglomerat, murdar, dispersat. Pentru operație a trebuit să merg pe jos de la o clădire la alta.”

Sssst…

Taică-meu și dus degetul arătător la buze.

„Ascultă”, mi-a spus. „E liniște.”

Sssst…

„În visele mele, uneori sunt din nou tânăr. Așa am visat odată că ne-am strâns toată gașca din facultate, Ionel, Titi, Mitică și eu, și eram tineri. Eram într-o cameră mare cu mai mulți, numai că eu nu cunosc pe nimeni de-acolo. Nicio figură nu este clară. După chef, suntem cazați într-un cămin studențesc foarte mare, camerele erau mari și dormeam de-a valma băieți și fete, ca la priciuri. Cantina era mare și era mare înghesuială acolo. Într-un alt vis se făcea că eram la Buzău și mă pregăteam să merg la un chef cu Nicu Vizitiu și frații lui. Nu-i cunoști. Niște prieteni de-ai mei. Toate hainele mele erau noi. Aveam și un camion nou, dar nu aveam carnet de conducere. O femeie îmi spunea că am făcut rău că am condus camionul, că din cauza gropilor o să tot strâng la șuruburi. Camionul era verde, culorile hainelor mele erau vii și frumoase. Îmi făceam ghetele cu cremă. Am mai visat că eram într-un magazin cu multă încălțăminte la mâna a doua, iar cea bună era foarte scumpă.”

Și-a dus din nou degetul arătător la buze.

Sssst…

„Să nu crezi nimic. Toți mint. Virgil Poterașu, un ticălos, nu-l cunoști, și alții mint că i-aș fi bătut și spun tot felul aiureli despre mine prin oraș. Să nu crezi nimic. M-am întâlnit cu unchiu-tău și mi-a spus că ești în anul al treilea la Filologie.”

„Am terminat de cinci ani facultatea”, i-am spus.

„Ieri m-am certat cu mama, iar astăzi s-a îmbătat rău, așa că plec.”

Sssst…

S-a întors cu spatele și s-a topit în întunericul din jur.

*

Mâinile îmi amorțiseră, picioarele îmi amorțiseră. Era frig și era întuneric, și poate totul nu era decât un vis din care m-aș fi trezit a doua zi ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

„Vrei să-mi vezi adevăratul chip?”

Sssst…

Omul fără chip stătea din nou în fața mea.

Mi-am dus mâinile la față.

Pielea mea era rece.

Am închis ochii.

Mi-am pipăit cu degetele pleoapele.

Pleoapele erau reci.

Sau doar degetele mele.

„Vreau să-ți dau ceva, dar să nu-i spui maică-tii.”

Am deschis ochii și am întors capul.

Unchiu-meu stătea la masa din grota mistrețului. Fuma și își turna în pahar dintr-o sticlă de vin. Eu eram în curte. Am intrat în grotă și m-am așezat la masă. Eram curios să văd ce mai urmează.

„Știi că rudele lui taică-tău au golit apartamentul după moartea maică-sii. Au luat mobilă, cărți, totul. Știi și că am intrat acolo înaintea ta. Nu mai era mare lucru. Câteva grămezi de cărți și ziare. Dar am găsit și pachetul ăsta de scrisori. Uite, ia-l. Acum este al tău.”

A împins înspre mine un teanc de foi îngălbenite.

„De la cine sunt astea?” am întrebat.

„Nu știu. Vezi și tu. Mă duc să mă piș” a spus și s-a ridicat de la masă.

Am rămas singur cu acele hârtii.

Am început să citesc. Erau scrisori de la oameni pe care nu-i cunoșteam. În afară de una singură.

Taică-meu era destinatarul.

*

„Dragule,

Am primit și cea de a doua scrisoare a ta, care însă m-a întristat. În sfârșit, îmi pare bine că ai obținut note bune la examene. Și eu am obținut doi de zece la medicină internă și la tehnică (la teză). Mai avem 2 săptămâni și 3 zile și luăm vacanță. Din cauza zăpezii, excursia aceea s-a amânat și se face după vacanță sau nu se mai face deloc. Așa că o să-mi petrec toată vacanța acasă. De-abia aștept. Duminica aceasta este posibil să vina acasă.

Am auzit de la tata că este zăpadă mare. Aici timpul s-a îmbunătățit, dar noroiul persistă. Duminică am fost la un spectacol dat de formația Dentes a studenților din Târgul Mureș, iar invitat a fost un cântăreț din Tanzania. Mi-a plăcut cum a cântat. Din toate piesele interpretate, cele mai cunoscute au fost două din repertoriul internațional. Ne-a deranjat foarte mult de faptul că a cântat foarte tare; pur și simplu te asurzea. Când am plecat, aveam urechile înfundate. Filme nu am prea văzut în ultimul timp. La spital, sunt repartizată la punctul de transfuzie, unde determin grupa sanguină și factorul Rh.

Zilele trec, cel puțin pentru mine, extrem de repede și aceasta pentru că sunt foarte ocupată. Mai am încă o teză, și cea mai grea, la anatomie, marți de la 6-7. Să-mi ții puminii, bine?

Zilele trecute a nins așa de frumos aici și mă gândeam ce bine ar fi fost să am schiurile la Sf. Gheorghe. Dar așa de repede a trecut timpul și zăpada s-a topit că nici eu nu am avut timp să oftez. (zic în ghilimele)

Cum au ieșit fotografiile acelea?

În încheiere îți doresc mult succes în continuare la celelalte examene.

Te pup,

Nuța”

*

„Dragă prietene,

Pentru început ne cerem scuze pentru faptul că nu am încercat să luăm legătura mai devreme, dar cred că nu este prea târziu nici acum și că totuși nu ți-ai uitat tovarășii de suferință – Mitică și Titi.

Dragul nostru prieten, să știi că pentru început am fost destul de decepționați de noul nostru loc de muncă, mai ales că am avut destule probleme de rezolvat în special cu cazarea și masa.

Eu m-am prezentat la post pe data de 17.08, iar Titi pe 1.09.

Pentru început am stat în curtea întreprinderii, într-o baracă de scânduri și nici acum nu stăm prea bine, deoarece de-abia am reușit să ne găsim o cameră la un cămin ce aparține de un Grup școlar.

Dacă nu ar fi fost problema cazării, nu am fi avut probleme cu serviciul, care, drept să-ți spun, parcă a fost făcut anume pentru noi. Avem un șef excepțional care numai dacă îi spui că ai vreo problemă de rezolvat, spune – «Du-te, mă, de rezolvă-ți problema!»

Programul, deocamdată, este foarte lejer, de la ora 8 la 11, apoi plecăm la masă, după care suntem liberi.

Tu ce mai faci, cum o duci cu serviciul, cred că te-ai acomodat destul de bine cu frigul și că te împaci destul de bine și cu șeful tău Fekete, da?

După câte ne-a spus Costică, cu care am avut fericita ocazie să ne întâlnim la nuntă la Doru, tu ai primit un apartament pe care te străduiești să-l aranjezi.

Familia ce-ți mai face, sper că acum sunteți trei (băiat sau fată?), iar dacă este așa – să-ți trăiască și la mai mulți!

Am vrea să ne mai întâlnim o dată toți colegii de cameră, indiferent unde și să mai discutăm despre problemele noastre, bineînțeles cu câte o sticlă în față și cu o cutie de table (sper că nu ai pretenția că ești mai bun la table decât mine, nu? Deoarece știi că scorul este în favoarea mea și ca să-ți amintești privește poza aceea pe care ne-a făcut-o Costică în cameră).

Am avea multe să-ți povestim, dar știi că scrisul este foarte plictisitor și mai ales o scrisoare este foarte greu de scris (cred că îți amintești de timpul studenției), de aceea spun încă o dată că ar fi mai bine să ne întâlnim

Cu aceasta noi încheiem scrisoarea noastră dorindu-ți multă sănătate și mult succes în activitatea ta de proaspăt inginer.

De asemenea, te rugăm să transmiți multe complimente soției tale din partea noastră.

Te salută cu drag,

ai tăi prieteni – Mitică și Titi

P.S. – Salutări «Marelui Jean», despre care am auzit numai vorbe bune și tuturor celorlalți colegi.”