Ștefan Baciu – poetul nostalgiei, poetul libertății (II)

„Asta e tot ce rămâne:
Cenușa neîntoarcerilor.”
Ștefan Baciu, „Pierde-vară”

În toamna anului 1946, Ștefan Baciu, împreună cu soția sa, Mira Simian, pleacă în Elveția, ca atașat de presă, devenind într-un timp foarte scurt consilier de presă pe lângă legația din Berna. Aventura plecării din București este relatată de Baciu atât în „Praful de pe tobă” (1980) cât și în „Bucareste – Estação Norte” (1959) (volum despre care Adrian Lesenciuc a scris un amplu eseu publicat în Literomania), motiv pentru care nu mai insist asupra acestui episod. În 1948, când este rechemat în țară de autoritățile comuniste, Ștefan Baciu alege să nu se întoarcă, iar în 1949, cu ajutorul Organizației Internaționale a Refugiaților, pleacă în Brazilia, stabilindu-se la Rio de Janeiro. Din 1953, va lucra ca redactor de politică internațională la unul dintre cele mai importante gazete politice din Brazilia, „Tribuna da Imprensa”. Episodul brazilian va ține, din păcate, doar până în 1962, când se va muta la Seattle, apoi, în 1964, în exoticul Hawaii. Aici, de altfel, va muri, în 1978, soția sa, Mira, apoi el, în 1993.

Poezia lui Ștefan Baciu, cel care a părăsit România în 1946, fără a se mai întoarce vreodată, se transformă total, capătă profunzimi și valențe pe care nu le-ar fi avut, cred eu, dacă ar fi rămas în țară. Apropierea de cercurile avangardiste sud-americane, formate din pictori și scriitori veniți din întreaga lume, îi schimbă perspectiva, o amplifică, transformându-l pe Baciu într-un poet cosmopolit. Cu toate astea, dorul de țară, de locurile și oamenii dragi, devine amprenta inconfundabilă a acestui poet, o marcă proprie.

Nu întâmplător, așadar, primul volum de versuri scos după plecarea din România se numește „Analiza cuvântului dor” (Cartea Pribegiei, Argentina, 1951). Poetul de numai 33 de ani își strigă dorul de țară („Te privesc prin ocheanul întors/ Al inimii mele ca de pe-un dâmb./ Oricât ai fi de departe, oricât ai fi,/ Prin lumea de-o clipă, țara mea,/ Te salut…// Te păstrez în suflet, țara mea tristă,/ Pământ roditor încolțit de foame/ Și nu pot uita nici în somn/ Că în zilele amare tu ai hrănit/ Dorul meu de libertate”, „Patria”). Deja și-a asumat statutul de „poet pribeag”, folosind memoria ca vehicul de acces în locuri care îi sunt interzise. Deja sfidează geografia convențională, alăturând, excentric, locuri despărțite nu numai de distanțe imense, ci și de cutume și mentalități diferite. Dar acesta e un amănunt care nu contează deloc pentru poetul nostru, un poet al „Statelor Unite ale Poeziei”: „Poete din Sibiu, poetul din Guatemala cântă și pentru tine/ Poete din Giurgiu, poetul din Panama va auzi de tine/ Poete din Roman, poetul din Quito e fratele tău./ Noi toți, voi toți, poeți din Rio de Janeiro și Craiova/ Din Sighișoara, din San José, din Târgoviște, din La Paz,/ Ne vom întâlni după o lungă rătăcire/ Într-o fantastică aventură a strofelor noastre/ Pe autostrăzile și aerodromurile poemului.” („Apel”)

Din volumul „Radiografia volumului dor. Antologie poetică” (Aldus, Brașov, 1998)

Pribeagul, „desțăratul” Ștefan Baciu, asemeni poetului Ovidiu pe malul Pontului Euxin, își plânge condiția de exilat, iar dorul de țară pare și mai sfâșietor atunci când se derulează pe un fundal exotic care, prin contrast, îl amplifică, îi dă dimensiuni aproape cosmice. Așa se întâmplă și în volumul din 1963, „Poemele poetului pribeag” (Editura Drum, Mexico), cel mai bun volum de poeme, aș spune, al lui Ștefan Baciu. Este intens, dramatic, iar poetul nu mai pare atât de preocupat de redarea arhitecturii sale sufletești, cu trăiri avântate, transpuse în rime impecabile. Dimpotrivă, acesta se topește în întunericul lumii din jurul său: „Sunt obosit. Și aș vrea să pun capul/ pe umărul rotund al unei femei. Sau al unui cuvânt/ Dar nu rotesc decât silabe în jurul meu./ Seara a venit cu dugheana ei de umbre/ și poate am să cumpăr de câțiva bani/ o sticlă înfundată cu vin de întunerec./ Abia îmi simt picioarele/ mi se pare că umblu în ghete de vânt/ călcând un pământ din cioburi de sticlă./ Cu greu pot duce mâna în buzunar/ ca să scot o oglindă mâncată de vreme/ în care mă privesc și nu văd decât/ o gaură înalta în aer.” („Autoportret de seară”)

Tonul este ceva mai sumbru, realitățile crude nu mai sunt ignorate sau edulcorate, ci surprinse cu o resemnare sapiențială – o luptă, în fond, între poetul și pamfletarul/ gazetarul politic Ștefan Baciu: „Pamfletar. Poetul a plecat în vacanță./ Din el au rămas numai câteva caiete/ ferecate până la întoarcere.// E timpul atomului./ Ce lirice par puști și tunuri.// Undeva, poetul stropește un răsad/ de trandafiri// în timp ce pamfletarul scrie/ cu o pană muiată în mânie// și așteaptă învierea morților,/ Apocalipsul.” („Text pentru un portret de Guayasamin”)

Dedicația Ioanei Mărginean, sora poetului Ștefan Baciu, către Jean Cazaban, istoric și critic de teatru. (Arhiva Literomania)

Refugiul din fața ororilor acestei lumi nu poate fi găsit, crede poetul, decât în simplitatea trăirii de zi cu zi, a gesturilor cotidiene, așa cum bine remarca într-un eseu apărut în Literomania scriitorul japonez Yoshiro Sakamoto, autorul unei texe de doctorat despre Ștefan Baciu: „În apocalipticul prag al unei epoci în care o singură rachetă putea distruge lumea, Baciu privea micile bucurii zilnice ca pe niște grații. Acestea îi sunt necesare pentru a trăi. Sunt opusul unor cuvinte mari care glorifică ideologii precum capitalismul și comunismul sau națiuni și popoare.”

Într-adevăr, în cazul lui Ștefan Baciu acest ideal al simplității și al trăirii autentice se dorește a fi atât un proiect de viață cât și unul poetic. În poemul „Declarație de principii” găsim exprimată prima aspirație: „Înainte de izbucnirea celui de-al treilea război mondial/ mai vreau puțin timp liber, timp fără orar,/ să împlinesc câteva lucruri din cele mai importante/ vreau să deschid geamul ca să văd dacă mâine va ploua/ vreau să șterg praful de pe cărţile din bibliotecă/ să-mi iubesc nevasta privind același tablou/ vreau să scriu o constituție pentru păsări/ să flutur o batistă peste cerul inutil/ fără intenția unui adio sau a unei parașute.// Pe urmă, primul avion cu reacție/ va scrie ultimul cuvânt.” Cea de-a doua aspirație – simplitatea poetică – este surprinsă în poemul „Condei”: „Vreau să scriu un poem/ atât de simplu ca un pahar cu apă/ sau ca o bucată de pâine uitată /pe-un colț de masă de-o mână de copil./ un poem transparent ca o fereastră/ și în același timp ușor ca o bucată de plumb în aripi/ greu ca un fluture în oraș, între camioane,/ un poem făcut din cuvinte/ care nu se văd, dar al căror ecou se aude/ câteva sute de ani murmurând/ ca un râu, fără-ncetare.”

Revenind la condiția de pribeag, de exilat („Călătoresc. Gonesc într-una./ Nu am răgaz și nici destin./ Biletul meu îl are luna,/ și eu sunt veșnic clandestin”, „Călător în tren de marfă”), Ștefan Baciu se raportează, pe jumătate ludic, pe jumătate serios, la câteva modele de rătăcitori: Ulise, Don Quijote și Cristofor Columb. Patria devine pentru poet un port inaccesibil, o Itacă himerică. Veșnicul exilat își asumă condiția: „Între mine și Cristofor Columb e însă umilința/ Teroarea, spaima și neîncrederea/ Toate aceste buruieni care năpădesc inima omului/ Sădite și cultivate cu mare grijă/ De câțiva stăpâni fără țară care stăpânesc țările.” („Între mine și Cristofor Columb”) Resemnarea, totuși, nu e o opțiune, deși orice luptă purtată de poeți nu poate fi decât una donquijotească, strigătele lor disperate nefiind, în fond, decât un „discurs pentru surzi”, așa cum și sună titlul unui poem de Ștefan Baciu: „În curând o să ne înecăm/ în propria noastră tăcere/ preocupați de nodul cravatei/ fără să băgăm de seamă/ că nodul pe care îl simțim în gât/ e pumnul dușmanului înfundându-ne călușul în gură”.

În 1967, Ștefan Baciu se afla deja de trei ani în Hawaii, când publică, la o editură din Madrid, micul volum „Ukulele”. Tonul se îndulcește, devine mai ludic, poemele sunt mai concentrate, amintind de forma haiku-ului: „O mașină de scris/ și o pasăre/ se-aud în parc/ scriind/ fiecare în altă limbă/ același poem” („Voci”). Spiritul avangardist, purtat din România de poetul nostru peste mări și țări, se îmblânzește, desprins acum de ținuturile tumultoase, revoluționare ale Americii Latine. Începe, pentru Ștefan Baciu, „perioada pacifică”, cum a numit-o Yoshiro Sakamoto. Scene exotice, scene casnice, scene cotidiene se suprapun dând naștere unuor tablouri vivante, pline de culoare, impregnate de spiritul artei naive hawaiiene, cu care Baciu a rezonat imediat ce a ajuns în exoticul și cosmopolitul Honolulu: „Copacabana Pacificului/ paradis de turiști/ cimitir de tristeți/ vântul gonind pe străzi/ vorbește japoneză/ chineză tagalog/ engleză franceză/ coreeană italiană/ numai dicționarele de buzunar/ care se vând sub lumina rece/ din drug-storuri/ șoptesc câteva cuvinte/ în hawaiană./ Dar nu e nimic:/ palmierii/ sunt dicționare/ orice val/ o silabă/ dintr-o limbă moartă/ care trăiește/ în pietre/ și-n aer.” („Waikiki”) Într-un final, iată, că acel ideal al simplității și al trăirii autentice, un proiect, cum spuneam mai sus, poetic, dar și unul de viață, se concretiza, devenea posibil.

Dacă față de America de Sud, Ștefan Baciu și-a făcut datoria nu doar de gazetar politic cu atitudine (a publicat, să nu uităm, în 1961, „infamul” volum „Cortina de Ferro sôbre Cuba”, prin care avertiza despre pericolul reprezentat de Fidel Castro în Cuba), ci și de om de cultură, mulțumind astfel nu doar Braziliei, care l-a găzduit, ci unui continent întreg, prin publicarea a două antologii, „Antologia poeziei surrealiste sud-americane” și „Antologia poeziei latino-americane (1950-1970)”, încă actuale și în zilele noastre și folosite ca material didactic în universității, în Hawaii, Baciu va concepe, în 1965, un proiect pe cât de modest, pe atât de valoros, și aici mă refer la publicația „Mele. Scrisoare internațională de poezie” („mele” însemnând în limba hawaiană „poezie”, „cântec” sau „rugăciune”). Scrisă la mașina de scris, cu texte, ilustrații și fotografii superbe semnate, printre alții, de Francis Haar, Francisco Amighetti, Carlos Mérida, Oswaldo Guayasamín, Jean Charlot, Manuel Bandeira, Carlos Drummond de Andrade, Raul Bopp, Pablo Antonio Cuadra, Ernesto Cardenal, Eugène Ionesco, Mircea Eliade, Emil Cioran, Marcel Iancu, Andrei Codrescu etc., revista a apărut timp de aproape trei decenii în condiții precare și în puține exemplare.

Ștefan Baciu își va face datoria, prin această publicație, și față de Hawaii, deoarece, „Mele” a reprezentat atât o punte de legătură între poeții lumii, indiferent de naționalitate, dar a constituit și tribuna de afirmare a limbii hawaiene. Pe această temă, vă invit să citiți eseul în două părți „Ștefan Baciu – viața unui poet exilat și cântecele care răsună peste Ocean” de Yoshiro Sakamoto, apărut în Literomania nr. 386 și nr. 387, în care cercetătorul japonez ne spune următoarele: „Într-adevăr, MELE le-a oferit poeților locali hawaieni oportunitatea de a-și publica lucrările, chiar și într-o perioadă în care limba lor indigenă era pe cale de dispariție sau extincție. Unii dintre poeții hawaieni din rețeaua MELE au devenit mai târziu forța principală a Mișcării de Revitalizare a Limbii Hawaiane (Hawaiian Language Revitalization Movement) de la începutul anilor ̓70. De exemplu, Darryl Keola Cabacungan, care a scris poezii în limba hawaiană autentică, a contribuit, de asemenea, la MELE cu poezii. Rubellite Kawena Johnson, comoara națională a Hawaii-ului, prominent mitolog care a analizat corespondența dintre mituri și constelațiile celeste, a publicat poeme în MELE.” De asemenea, în acest număr al Literomaniei puteți urmări un interviu cu profesorul Larry Kauanoe Kimura, colaborator frecvent la „Mele”, care povestește despre aventura reimpunerii limbii hawaiene în ținuturile în care această limbă a fost vorbită cu ani în urmă, înainte de colonizare, dar și despre cum a sprijinit Ștefan Baciu acest demers.

Catren care în volumul „Peste o mie de catrene. Sub Tâmpa… din Honolulu” (Aldus, Brașov, 1994) apare datat 26.V.1992. A fost comunicat prin telefon probabil cu ocazia lansării volumului „Poemele poetului tânăr”, apărut în 1991, la Editura Eminescu. (Arhiva Literomania)

În liniștea din Hawaii, după moartea din Mirei, în 1978, căreia îi va dedica un minunat volum, Ștefan Baciu rămâne față-n față doar cu dorul pentru patrie, cu nostalgia sa deloc uzată de peregrinările lungi și aventuroase. În Hawaii va scrie „Praful de pe tobă” (1980), o valoroasă carte de memorii care prezintă o fațetă prea puțin cunoscută publicului românesc a perioadei interbelice, una boemă, ceva mai relaxată, plină de personaje dacă nu excentrice, cel puțin originale, deși nu lipsesc nici nume cunoscute ale lumii literare dintre cele două războaie. A publicat în continuare volume de poezie: „Poemele poetului Ștefan Baciu” (1972), „Neîmpliniri” (1976), „Îngerul malagambist în insula Oahu” (1979), „Poemele de pe Dealul Melcilor” (1980), „Poemele poetului singur” (1980), „Singur în Singapur” (1988). În ultimii ani de viață, a ținut un jurnal poetic, în care a notat zilnic câte un catren, volum apărut postum, în 1994, cu titlul „Peste o mie de catrene. Sub Tâmpa din… Honolulu” (Aldus, Brașov).

În toate aceste cărți, sunt prezente, într-adevăr, nostalgia, dorul, dar poetul nu uită că, totuși, există în povestea lui și un alt personaj: libertatea. Și asta a fost, în cele din urmă, Ștefan Baciu: un poet al libertății. Ironic și sfidător, reluând tema citadină din „Cetatea lui Bucur”, nu ezită spre sfârșitul vieții să scrie următorul poem: „Nu avem ambalaj/ Laptele s-a terminat/ Sunt plecată după bani mărunți la bancă/ Ședință/ Mă întorc imediat/ Nu vindem iaurt fără borcane la schimb/ Iaurt nu este/ Nu primim niciun fel de borcane/ Sâmbătă nelucrătoare/ Concediu de naștere/ Igenizarea localului/ Oră de masă/ Zi scurtă/ Ne mutăm în alt local/ Sunt la trageri/ Nu avem bere/ Marți se dă zahărul/ Joi uleiul/ zi liberă.// Dar pe nici o ușă nu scrie/ «Țară liberă. Avem de toate!»” („Cetatea lui Bucur, 1986, inscripții pe uși de prăvălii” din vol. „Singur în Singapur”) Acesta a fost Ștefan Baciu, un om și un poet al libertății, măcinat de dor și nostalgie după o patrie inaccesibilă, și care, ludic și avangardist, și-a construit propria patrie, Patria Baciu, din elemente „furate” din fiecare loc prin care trecut.

În foto: Ștefan Baciu în 1988 (Honolulu) (Arhiva Muzeului Casa Mureșenilor)