De ceva vreme, Veronica D. Niculescu nu este numai o reputată traducătoare din limba engleză – e traducătoarea en titre a lui Vladimir Nabokov şi Samuel Beckett, dar şi a altor nume cunoscute, precum Don DeLillo, Lydia Davis, Tracy Chevalier etc. –, ci şi o talentată prozatoare, ale cărei volume au fost foarte bine primite de cititori. Autoare a mai multor cărţi de proză scurtă („Adeb”, 2004; „Orchestra portocalie”, 2008; „Roşu, roşu, catifea”, 2012; „Simfonia animalieră”, 2014, carte-pereche cu „Hibernalia”, 2016), Veronica D. Niculescu a publicat primul său roman în 2016, intitulat – poetic, muzical, tentant – „Spre văi de jad şi sălbăţie”. Admiratoare necondiţionată a lui Vladimir Nabokov (pe care-l cunoaşte cu subtilitatea unei traducătoare, ce trăieşte în intimitatea lingvistică a textului), Veronica D. Niculescu e o prozatoare de limbaj, la rândul ei, care stăpâneşte cu măiestrie registrele stilistice, ritmul sintactic, jocurile de limbaj. Ea e atrasă, în plus, de magia basmului, a poveştilor copilăriei – a scris, de altfel, şi o carte pentru copii (de mare succes), „O vară cu Isidor” (Polirom Junior, 2017), dar şi alte două volume în colaborare cu poetul Emil Brumaru: „Basmul Prinţesei Repede-Repede” (Polirom, 2009) şi „Cad castane din castani” (Polirom, 2014).
„Spre văi de jad şi sălbăţie” trimite, prin titlu, către o lume de basm – în fond, o lume a copilăriei cu întreaga ei libertate şi inocenţă. Cartea are o ramă („Partea întîi. Pe drum”, unde ni se spune limpede: „Povestea pe care vreau să o scriu nu există decât dacă eu mă aşez şi o scriu. Asta ar trebui să mă facă să îmi doresc să o scriu”), care se va închide în ultimele două pagini ale cărţii („Cred că povestea e gata. (…) Să public, să nu public, să public, să nu public…”). Între prima şi a treia parte, secvenţa de mijloc reface – în fraze ritmate, ba chiar cu rimă, în jocuri de cuvinte şi tonalităţi simultan vesele şi triste – povestea micuţei prinţese Mereu da Flor („Mereu da Flor şi dragostea măiastră” de Miranda Dortloft). După lectura părţii a treia, înţelegem că textul de mijloc este una dintre ficţiunile naratoarei iniţiale, ce devine protagonistă în ultima parte a cărţii – ea se numeşte Miranda Corbeanu (Miranda Dortloft, pseudonimul literar).
Romanul Veronicăi D. Niculescu este, în fapt, o proză a maturizării feminine, a parcurgerii vârstelor succesive (precum „Exuviile” Simonei Popescu), dar cu un accent special pe vârsta copilăriei, un gest al întoarcerii melancolice către „paradisul pierdut”, care nu-i altceva decât „văile de jad şi sălbăţie“, colindate în libertate de fetiţa de altădată. Aceste văi nu se află într-un spaţiu/timp al viitorului din poveste, ci undeva în urmă, în copilărie, iar toată mişcarea schiţată de naraţiune este una – proustiană – de întoarcere, de recul, de repliere şi refugiu. Aventura scrisului se suprapune, aşadar, peste această aventură a devenirii, a vârstelor succesive.
Pentru naratoarea-personaj, viaţa se confundă cu literatura (cititul şi scrisul), iar literatura cu regresia, retragerea în umbră, izolarea, punerea lumii între paranteze; însăşi nostalgia copilăriei ca refugiu în libertatea şi sălbăticia naturală reprezintă tot o fugă de lume, de social. Miranda e o fire discretă şi retractilă (spre deosebire de sora ei expansivă, de o frumuseţe flamboaiantă) şi exersează – cum spune ea – „adorarea micului şi a slabului, a mutului şi a ştersului, ridicam în slăvi negrul ca supremă culoare care le cuprinde pe toate la un loc, ultracurcubeul, fără să ştiu deocamdată nimic despre doliul după propria ta viaţă, practicam cititul intensiv şi scrisul pe la capete şi margini de caiete, (…) atrasă inexplicabil de drumul ăsta îngust, lăturalnic, aşa cum nu te poate atrage decât ceea ce-ţi este de fapt însăşi soarta. Crezând cu disperare în ceva ce acum pot numi soarta diurnă a unor fluturi de noapte”.
Iubirea de tinereţe a Mirandei Corbeanu – anticipată, de fapt, de pasiunea pentru cărţi şi bibliotecă –, va fi un bibliotecar, Ivan Gruzin, de care naratoarea – întoarsă în oraşul natal după absolvirea facultăţii –, se apropie tot prin intermediul literaturii: împreună, se vor ocupa de manuscrisele enorme ale domnului Teodorescu (un alt bibliotecar local, dispărut între timp, figură memorabilă a cărţii). Cei doi vor publica într-o rubrică de ziar textele domnului Teodorescu – fragmentul redat în carte, de mare sensibilitate şi frumuseţe, vorbeşte despre singurătate şi iubiri pierdute, ca un fel de mise en abîme a naraţiunii pe care o avem în faţa ochilor – ea însăşi un spaţiu în care se naşte literatura, din singurătate şi iubire trădată.
Fiindcă iubirea Mirandei pentru Ivan Gruzin echivalează cu o experienţă de maturizare dureroasă, cel din urmă dovedindu-se un cuceritor egoist, dar şi un trişor: el trădează iubirea Mirandei, dar şi încrederea dlui Teodorescu, de care se foloseşte, după moartea lui, pentru propria sa glorie literară.
Rămâne, însă, la capătul poveştii – ca un fel de magie indestructibilă a cărţii – nostalgia după anii copilăriei, „anii mei de sălbăţie şi de jad”, după acest timp-efigie al libertăţii, al inocenţei şi al fascinaţiei: „În faţă e o margine mereu necunoscută a lumii, sunt şinele trenurilor şi râul, un sfârşit de poveste, iar în spate e casa pierdută, e raiul meu şi e vârsta mea de animal sălbatic, liber şi blând care nu vrea să fie luat de acolo – aş urla, aş scuipa şi-aş muşca, dar tot degeaba ar fi –, un vis recurent din care mă trezesc sufocată, chiar şi peste decenii. Nimic, nimic din ce va urma nu se va compara cu primii cinci-şase ani, anii mei de sălbăţie şi de jad, când zburdam pe un câmp, nici chiar albă, dar nici neagră, fără ham şi fără potcoave”.
Veronica D. Niculescu, „Spre văi de jad şi sălbăţie. Adevărata viaţă a unei false prinţese”, Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză“, Iaşi, 2016, 246 p.
„Fapte glorioase” (fragment) de Ferdia Lennon
„Cum și-a căpătat Balena gâtlejul” de Rudyard Kipling
„Vărul Alexandru și alte povești adevărate” (fragment) de Adrian Oprescu
Cei trei frați care nu dormeau niciodată și alte povești despre tulburările somnului (fragment) de Giuseppe Plazzi
„O nouă ultimă zi” (fragment) de O. Nimigean
„Intră Stafia” (fragment) de Isabella Hammad
The Lessons of History and the Hopes of Literature
Malraux și pisicile – „Dictionnaire amoureux des Chats” de Frédéric Vitoux
Vocile „Vâltorii” – „Prolog” de Manuel Cortés Castañeda
Dincolo de curcubeu
Călin-Andrei Mihăilescu: „Am dăruit adesea «Fuga în sud» de Sławomir Mrożek și «Infinite Jest» de David Foster Wallace”
Raul Popescu: „În fiecare an, recitesc maniacal «Ghepardul» de Lampedusa”
„Insula de apoi” (fragment) de Vlad Zografi
„Vizite neanunțate” (fragment) de Iulian Popa
„Nostalgia. Povestea unei emoții periculoase” (fragment) de Agnes Arnold-Forster
„Îndoiala. O explorare în psihologie” (fragment) de Geoffrey Beatie
E greu de spus ce face mai bine Veronica D. Niculescu: traducere literara sau proza. Este exceptionala in amandoua!
Totusi, parca traducatori extrem de buni mai avem, dar proza ca a Veronicai D. Niculescu-nu.
Deci o prefer in proza.