Vă plac romanele polițiste?

Multă vreme nu am citit romane polițiste, nici acum nu mă omor după ele, mi-a rămas în cap ideea că literatura polițistă nu este, la propriu, o literatură, ci un prilej de a-ți trece timpul cu ceva, cînd ai mult timp în față (sau foarte puțin) și o dispoziție neapărat proastă.

Nu citesc, așadar, romane polițiste decît în momentele (destul de rare) în care nu am chef de viață și nici de ceva mai bun, în care nu am chef pur și simplu de nimic… Pentru mine, cu ideea mea fixă, a citi romane polițiste reprezintă cea mai strălucitoare dovadă că nu știi ce să faci cu timpul tău și că îți aștepți, într-un mod nu tocmai inteligent, moartea, izbăvirea din cercul vicios al timpului.

Citesc romane polițiste cu un sentiment de acută deșertăciune și cu o senzație de maximă iritare. Nu dau nici doi bani pe mine și îmi șoptesc în chip repetat: „Iată cît de jos ai ajuns! Mai jos de atît nu se poate. Mi-e milă de tine…”, dar nu mă pot opri. Nu cred că mă înșel foarte tare, chiar dacă nu sînt tobă de carte în materie – am citit, totuși, San-A la grămadă (cel mai funebru autor cu putință, cu poantele și jocurile lui de cuvinte răsuflate apriori), mormane de Agatha Christie și, nu de mult, am ajuns și la Tana French (“Pădurea”, traducere de Carmen Botoșaru, Editura RAO, București, 2009), regina literaturii polițiste a Irlandei –, deci nu cred că mă înșel cînd afirm că literatura polițistă este o chestie pe care doar persoanele aflate în faza terminală a biografiei o pot accepta, din motivul că nu mai au nici un scop în viață, nici un ideal mobilizator, și nici puterea de a refuza inevitabilul.

Asta nu înseamnă că nu voi mai citi nimic polițist, nici un thriller, nici o enigmă, aș fi naiv și un ipocrit să cred altfel. Din cîte am văzut, această pseudo-literatură este produsă în serie de către un grup infracțional de indivizi agramați, lipsiți complet de scrupule și de talent, din specia ilustrului James Patterson. Din păcate, literatura polițistă este foarte căutată îndeosebi de intelectuali și depresivi.

Un roman polițist bun este un oximoron, precum fier de lemn sau cerc octogonal. Să nu-mi vorbiți de Poe, de Chesterton, sau de Borges: toți au scris dintr-un pur amuzament (destul de ciudat). Acestea sînt accidente și un accident se repetă cu frecvența furtunilor tropicale la Polul Nord. Cei trei prozatori numiți mai sus au măcar scuza că au compus, de fapt, niște povestiri foarte scurte, nu au fost niște „scriitori de gen” propriu-ziși, cel puțin Borges n-a exagerat. Într-un cuvînt: nu s-au luat în serios. Cît despre Umberto Eco, el a redactat un roman parodic, o singură dată, a dat lovitura, a devenit faimos și s-a apucat de altele (“Baudolino”, “Insula din ziua de ieri”). Nici nu ar mai fi avut haz. Și, oricum, de îndată ce un prozator bun începe un roman polițist, foarte rar iese cu adevărat polițist, iar dacă iese polițist, romanul nu poate fi bun, chiar dacă a fost scris de un prozator bun.

N-am vrut să scriu un pamflet fioros. Din păcate, cam așa a ieșit, dar nota mea trebuie privită cu multă îngăduință, aparține unui vicios intermitent. Tocmai recitesc “Crima lui Selb”. Nu-i un roman rău…