„Albine refugiate”

Ucraineanul Andrei Kurkov afirma în mai 2022, în cadrul „World Voices Festival”, organizat de PEN America: „I write in Russian. I am not a Russian writer… Literature is dead in Russia… Russians, during the past twenty years, agreed to be left without any kind of freedom, to be censored, and it was done voluntarily”. („Scriu în rusă. Nu sunt un scriitor rus… Literatura este moartă în Rusia… Rușii, în ultimii douăzeci de ani, au acceptat să li se ia orice fel de libertate, să fie cenzurați, și totul cu acordul lor.”)

O spune, iată, cel mai bun scriitor ucrainean, și cum să nu-i dai dreptate când cenzura în Rusia zilelor noastre nu mai este învăluită în perdele de fum înșelătoare, nu mai este manevrată prin lașe jocuri de oglinzi, ci ni se arată în adevăratele sale dimensiuni monstruoase, aberante?

Deocamdată, consecințele sunt suportate de poporul ucrainean, căruia i se neagă dreptul la existență. Și cu toate acestea, Kurkov scrie în rusă, sfidându-i astfel pe invadatori. Și scrie despre omul obișnuit, omul banal, a cărui viață i-a fost furată în zgomot de proiectile, rachete și gloanțe. Și aici mă refer în special la romanul „Albinele gri”, un soi de road novel, apărut în 2018, tradus și la noi de Antoaneta Olteanu, la Editura Paralela 45. Protagonistul, Serghei Sergheici, străbate, împreună cu albinele sale, o Ucraină măcinată de război, cea de după anexarea Crimeei din 2014 și de dinainte de cangrenarea întregului teritoriu ucrainean.

Să începem, însă, cu începutul. Serghei Sergheici, apicultor, fost inspector de protecția muncii în mine, trăiește într-un mic sat din regiunea Donețk, Mala Starohradivka, un sat cu doar trei străzi, Lenin, Șevcenko și Miciurin. În satul aflat în zona numită „gri”, zonă disputată de loialiști și separatiști, dar neaparținând încă niciunora, trăiesc doar doi oameni: protagonistul nostru, Serghei Sergheici și prietenul, dar și dușmanul său din copilărie, Pașka. Pe Serghei Sergheici îl preocupă soarta albinelor sale și visează la vremurile de dinainte de conflict, când albinele puteau să culeagă libere polenul din câmpiile dimprejurul satului, câmpii acum minate. În schimb, pe Pașka îl interesează doar supraviețuirea proprie. Și cam atât. Conviețuirea celor doi este una, prin urmare, doar de conjunctură. Pașka, de exemplu, nu înțelege nevoia lui Serghei de a îngropa, dacă nu în pământ, încă înghețat, măcar în zăpadă, cadavrul unui soldat părăsit de-ai săi în livada din spatele casei lui Serghei. Pentru Pașka asta înseamnă doar a-ți risca viața în mod inutil. Pentru Serghei, gestul nu este doar unul creștinesc sau de bun-simț, ci și o sfidare a absurdului și a cruzimii războiului. Așa cum va afla mai târziu Serghei Sergheici, acel soldat necunoscut urma să aducă bomboane unor copii, care încă-l așteptau, neștiind că acesta a fost împușcat în spatele unei case din Mala Starohradivka. Bomboanele, găsite în rucascul soldatului, vor fi lăsate totuși copiilor de Serghei.

Citește și „Albinele gri” (fragment) de Andrei Kurkov

Odată cu primele semne ale primăverii, Serghei Sergheici știe că, pentru a-și salva albinele, trebuie să părăsească satul. Și așa va face. Își va părăsi casa, pe care nu o părăsise niciodată, iar acolo, în acea casă, timpul se va opri până la întoarcerea sa, căci timpul nu are niciun sens fără cineva care să perceapă trecerea lui. Și toate astea îi trec prin cap doar din cauză că și-a uitat ceasul deșteptător acasă: „Aseară îl întorsese și-l lăsase acolo. Deci azi, mâine o să se oprească, o să amuțească. Și în cameră nu va mai fi timp viu până nu se va întoarce stăpânul, până nu-l va întoarce din nou. Poate o să-l întoarcă Pașka? Nu, nici n-o să-i dea prin cap! Pentru el cel mai important e să încercuiască zilele din calendar, puțin îi pasă de ore! Dar dacă l-ar suna? Să-l roage? Dar el trebuie întors în fiecare zi! Nu, nu se va duce acasă la el de dragul ceasului! Chiar dacă o să promită! Desigur, e o prostie să se neliniștească așa în privința timpului! Doar acolo timpul are rolul său, unde are cine să-l urmărească și de cine să depindă. Dar, dacă nu vor mai rămâne asemenea oameni, atunci timpul o să moară, o să dispară”.

Și-așa, cu acest gând, începe călătoria lui Serghei Sergheici și a albinelor sale. Lăsase în urmă războiul, așadar, și astfel își salva albinele (care sunt numite, la un moment dat, în roman, „albine refugiate”), sau cel puțin asta credea protagonistul nostru, care, în acel sat din „zona gri”, fusese „un locuitor al războiului”: „O soartă deloc de invidiat, dar care pentru un om e mult mai suportabilă decât pentru albine. Dacă nu ar fi fost albinele, nu ar fi plecat niciodată, i-ar fi părut rău de Pașka, nu l-ar fi lăsat singur. Dar albinele, ele doar nu înțeleg ce înseamnă războiul! Albinele nu se pot conecta de la pace la război și de la război la pace, cum fac oamenii. Albinele, deși zboară, nu se deplasează mai mult de cinci kilometri, deci sunt neputincioase din toate punctele de vedere, cu excepția activității lor principale, pentru care sunt menite de natură și Dumnezeu, adunatul polenului. Uite, de aceea merge el acum, le duce de aici”.

Drumul nu va fi unul ușor, ci plin de peripeții. Serghei Sergheici va trăi toată gama de sentimente, de la revoltă la iubire. Va trăi în afara războiului, dar nu în afara urii. Oriunde va merge, va vedea că nu există zonă sigură, ferită de conflicte. Că oamenii nu se iubesc între ei necondiționat, ci sunt victimele propriilor sentimente sau ale propagandei politice, așa cum se întâmplă și în punctul terminus al călătoriei, pe care Serghei Sergheici îl credea un mic paradis. Acolo, în sătucul Kuibîșevo, din raionul Bahcisarai, Crimeea, familia unui cunoscut de-al său tătar, de asemenea apicultor, are de suferit în urma politicii de epurare etnică, politică, alimentată cu generozitate de regimul de la Kremlin. Dialogul lui Serghei Sergheici cu vânzătoarea dintr-un magazin din Kuibîșevo este memorabil nu numai prin absurdul său, ci și pentru că, din păcate, surprinde foarte bine atitudinea multora (fie ei ruși sau nu) în ceea ce privește războiul actual din Ucraina:

„– Pe tătarii ăștia ai dumneavoastră o să-i scoată din sat, schimbă deodată vânzătoarea subiectul discuției. Nu ne plac.

– Cum nu ne plac? Uite, pe mine mă ajută!

– Ei, dumneavoastră nu sunteți noi. Noi suntem ruși, nu respectă puterea noastră rusească. Probabil o să fie obligați să plece prin Uzbekistanul lor! Ar fi trebuit să stea acolo liniștiți, de ce trebuia să vină aici…

– Dar acesta este pământul lor, spuse apicultorul sfios.

– Cum e al lor? spuse femeia indignată, fără răutate. E dintotdeauna pământ rusesc, ortodox! Încă înainte de venirea tătarilor, rușii au adus din Turcia ortodoxia. La Hersones. Pe atunci încă nu era niciun musulman. După aceea, turcii i-au trimis, odată cu islamul. Putin, cum a venit, ne-a spus asta – aici e pământ rusesc sfânt!

– Ei, eu nu știu istorie, zise Sergheici ridicând din umeri. Dar orice este posibil.

– Păi așa a fost, cum a spus Putin, repetă ea. Putin nu minte!”.

Tragic, dar și plin de umor, realist, dar și cu iz de fabulă, „Albinele gri” de Andrei Kurkov este, dincolo de calitatea sa literară incontestabilă, un strigăt împotriva războiului, un război absurd în care oamenii mor și nu sunt îngropați, în care destine sunt frânte iremediabil, în care viața de zi cu zi devine o acrobație aproape imposibilă.

Andrei Kurkov, „Albinele gri”, traducere din limba rusă de Antoaneta Olteanu, Editura Paralela 45, 2022