Arta fricii la Ioan Es. Pop

Reiau în acest număr al Literomaniei, în memoria poetului Ioan Es. Pop, care ne-a părăsit de curând (pe 19 iunie), această cronică la volumul său „Arta fricii” (cu 15 desene de Aurel Vlad), Editura Charmides, 2016 – cronică apărută în „Observator cultural” nr. 862/ 2017. (Adina Dinițoiu)

Ioan Es. Pop a debutat editorial în 1994, cu volumul de poeme „Ieudul fără ieșire” (Cartea Românească), volum care l-a şi făcut cunoscut, de altfel. Au urmat mai multe cărţi de poezie, printre care: „Porcec” (Cartea Românească, 1996), „Pantelimon 113 bis” (Cartea Românească, 1999), „Petrecere de pietoni” (Paralela 45, 2003), „No Exit” (Corint, 2006), „Unelte de dormit” (Cartea Românească, 2011). Debutat, aşadar, în anii ’90, a frecventat sporadic şi Cenaclul Universitas din Bucureşti, condus de criticul şi profesorul universitar Mircea Martin. Ioan Es. Pop păstrează, de altfel, în poemele sale un aer comun cu cel al poemelor lui Cristian Popescu (care era, probabil, starul cenaclului în acei ani) – iar titlul volumului său „Arta fricii” – despre care va fi vorba mai jos – trimite cît se poate de direct la acesta din urmă (şi la a sa „Artă Popescu”).

„Arta fricii” e un volum puternic, monocord-vizual ca la Bacovia, dar anxietatea (cu toate gradele ei) şi depresia sînt definite la Ioan Es. Pop de o notă expresionistă (nu simbolică precum la Bacovia). Poetul are o manieră a sa de a exterioriza angoasa, de a se dedubla, ba chiar de a inventa mai multe personaje de tip alter ego, cu o doză de ironie pentru a evita violenţa brutală a sentimentului: „am stat lîngă el mai multe luni./ păream atît de sănătos, iar el atît de bolnav./ aveam bani şi-i dădeam sănătăţii mele/ să înfulece. în acele luni,// trupul meu a început să se lărgească/ şi să capete urme de boală. al lui, însă,/ pîndit de o sută de boli, a rămas/ fraged şi limpede ca roua.// am început să-l pizmuiesc pe acest ins fără lume/ şi fără istorie. mi-am crescut pizma/ în preajma lui şi am crezut că-mi face bine./ îşi dormea nopţile cu seninătate,/ iar eu mă holbam la el tot mai nedormit,// dar nu mai puteam fără el: noaptea, avea/ grumazul alb ca luna. n-ar fi trebuit să fac/ decît un pas pentru ca din el să zemuiască/ tot răul pe care l‑am adunat pînă atunci –/ şi totuşi un şi mai mare rău m-a împiedicat” („am stat lîngă el mai multe luni”). Teama de boală/moarte, izolarea şi singurătatea, insomnia – teme recurente în această bine controlată şi atent construită „Artă a fricii” – se conjugă cu o alta, atît de abstractă şi totuşi redată atît de viu, de concret, de apocaliptic: tema răului. Iată cîteva strofe din „omul monstruos înaintează pe stradă”: „omul monstruos înaintează pe stradă/ cu paşi gingaşi şi şovăitori. norii fac fuioare/ în cerul acela al lor. nici măcar noaptea/ nu va spăla străzile de urma omului monstruos.// dar peste ea, ca balele melcilor, se vor aşterne/ paşii următorilor oameni monstruoşi, pentru că/ nimeni nu e unic şi singur. şi, desigur, cu vremea,/ aceştia se vor înmulţi şi cu încetul urmele lor vor ajunge// nişte pahare subţiri şi tremurătoare de argint,/ biete saluturi fluturate cu subţire amărăciune/ şi apăsătoare delicateţe înspre oamenii care vin,/ mult mai monstruoşi decît omul monstruos”. E remarcabil, în acest splendid poem, dozajul contrastant de violenţă expresionistă şi de adaggio-uri delicate, în care se plasează şi opoziţia de mai jos: „frumuseţea lui sublunară, de fosfor” vs „năpraznica vinovăţie”. Acutele revin în forţă, la cîteva pagini distanţă, în poeme de dragoste dezvrăjită, trădată, amară. Iată unul dintre cele mai frumoase poeme ale volumului – poem de dragoste răsturnată, dezgustată, à rebours: „am stat lîngă ea ani întregi/ ca să-i pricep nebunia./ am văzut asfinţituri care numai aşa/ pot fi văzute, căldări de lumină/ vărsate pe-o singură creastă de deal,/ iar în jur întuneric ca-n oase.// visez şi acum la mersul ei blestemat,/ la deşănţata sfiiciune cu care/ înţelegea să se dezbrace şi la/ felul oribil în care rîdea./ toate acestea se află în mine acum,/ cu neputinţă de destrămat” („am stat lîngă ea ani întregi”). Un poem de dragoste şi mai violent, în care se aude, realmente, „ţipătul” lui Munch, şi se vorbeşte de „oroare” şi de „sfîrtecare”, este acesta: „trebuie să ne despărţim. eu merg spre un/ altfel de înapoi decît tine. încotro am pornit-o/ nu e loc pentru doi. dar fără tine n‑aş fi/ ajuns să pornesc. cînd dragostea va fi departe,/ te voi rescrie şi voi arde în sloiuri.// sper ca uitarea să mă ajungă din toate părţile./ să închidă prezentul ca să nu mai am/ unde mă-ntoarce. azi, ţipătul meu e bolnav,/ pentru că mai poate fi auzit,// […] atunci, în acel cumplit punct de întîlnire/ a timpurilor, cînd sper să mă prăbuşesc/ muşcînd şi sfîrtecîndu-mă,/ voi sili oroarea să-mi aducă aminte de tine,/ să mă facă treaz ca pentru a trăi// şi să pregătească apoi pentru noi/ o întîlnire fără egal pe pămînt” („trebuie să ne despărţim. eu merg spre un”).

Poemele din „Arta fricii” execută, de regulă, o mişcare regresivă, înspre trecut, fiindcă cel mai adesea viitorul este aici… trecutul. Pe de altă parte, regresia aceasta nu e numai temporală, ci şi, să-i spun aşa, ontogenetică, coborînd în adîncurile propriului „eu”: „urmaşul meu de acum milioane de ani,/ care locuieşte, ca într-o gaură de vierme,/ în cea mai îndepărtată parte a mea” („în partea mea cea mai îndepărtată”). Volumul conţine, de altfel, poeme de diverse facturi, de la textele la persoana I la cele alegorice („pe corniţele mele de miel”) sau care combină mai multe persoane (a II-a, a III-a), ori poemele în proză, de la poemele expresioniste la cele ironice ori ludice (cum e cel dedicat lui Şerban Foarţă, „ficatul e o carte pe care nu ştiu cînd”), de la poemele cu accente minimaliste, concrete, la cele abstracte, expresioniste.

Mă opresc, la final, la alte două poeme interesante pentru tema de ansamblu a cărţii, şi anume „arta fricii”, care, spune poetul, e o „artă grea”. E vorba de două poeme care ajung să ironizeze şi, în cele din urmă, să „manierizeze” frica, prin controlul atent al discursului anxios. Iată: „sînt sănătos întreaga zi. boala apare/ abia după asfinţit. nu cred să fie ceva grav./ dar ceva tot e, pentru că, după opt seara,/ nu mai aflu loc unde să trag pe lumea asta/ şi atunci cobor în pat şi mă înghesui iarăşi lîngă mine/ care încă mai dorm” („sînt sănătos întreaga zi. boala apare”). Iar celălalt poem tratează limpede despre frici banalizate, „manieriste”: „pînă mai ieri, marile frici îmi luau minţile/ şi îmi dădeau puteri care azi s-au sleit./ pentru că acum nici fricile nu mai sînt ce au fost,/ iar cînd prind cheag, îmi par adevărate locuri de odihnă” („pînă mai ieri, marile frici îmi luau minţile”). Dar ironia şi manierismul pasager sînt doar un moment de respiro într-un volum dominat de angoasă şi spaimă de moarte, de regresie, de pesimism şi scenariu apocaliptic, de singurătate şi lipsă de dragoste – toate culminînd cu ideea răului şi a iadului, ba chiar a unui subiad: „cînd aţi dat mîna cu el, nu aţi simţit/ că avea mîna mai rece decît a noastră a tuturor?/ de unde venea? de unde putea să aibă/ acea mînă mai rece decît a oricărui muritor?/ din iad, am zis toţi, din iad, dar el a zis/ nu din iad, nu din iad, ci mai de jos./ atunci iartă-ne, iartă-ne, iartă‑ne/ pe noi pe toţi” (am citat ultimul poem din carte, „cînd aţi dat mîna cu el, nu aţi simţit”). Trebuie adăugat că desenele lui Aurel Vlad – volumul e elegant, tipărit pe hîrtie velină – punctează foarte bine, în alb-negru şi tuşe de culoare sumbră, pămîntie, angoasele vii exprimate de poeme.

Dincolo de unele inegalităţi, „Arta fricii” de Ioan Es. Pop rămîne un volum poetic foarte puternic, una dintre cele mai bune cărţi ale sale – un volum dominat de angoasa morţii şi de apocalipsa iminentă, ca într-o buclă existenţială care se închide asupra ei însăşi, ajungînd într-un fel de punct ultim al regresiei (atît a conştiinţei individuale, cît şi colective).

Ioan Es. Pop, „Arta fricii” (cu 15 desene de Aurel Vlad), Editura Charmides, 2016