Cabana (III)

Marian avea o înrâurire evidentă asupra lui Nicu. Fire exuberantă, acesta din urmă făcea risipă de gesturi. Or, gesturile lui, când se încingea, deveneau incomode pentru cei din jur, dacă nu chiar oarecum periculoase, inclusiv pentru Nicu însuși, cum se va dovedi la sfârșitul zilei. E adevărat, pentru a te expune, trebuia să-i dai concursul. Făcea mai mult o demonstrație când erau mai mulți de față. Dacă aceștia lipseau, devenea reținut cu cel de lângă. Iar dacă acesta era Marian, alcătuiau împreună un tandem în dialog, cu tonalități aproape sobre.

Astfel i-a găsit Dorin când, intrând în mica lor sală de banchet, le-a surprins cele câteva cuvinte referitoare la plăcerile oferite de munte.

– Ce `aci, părințele?

– Bine, mă. Uite.

– Ce faci, bă? Vorbești ca robotul ăla de pe telefon?

– Îhî! Și tu, faci exact că ălălalt robot. Când zici: ce faci, părințele, ai exact aceeași viteză și aceeași intonație ca el. Parcă-l aud: ce `aci, Focă?

– Al dracului! Hai, ce bei? Îți pun un vin?

– Pune-i, pune-i! E sărbătoare și dacă a ratat slujba de dimineață, trebuie să recupereze acum. Cât vin consumi, padre, la o slujbă? Îți ajunge un pet sau mai aducem unul?

– Hai mă, lasă asta.

– Nu te impacienta, padre. De fapt, la cât vin a curs spre tine azi-noapte, poți să-ți iei liber un an de la biserică. Un an sabatic. Ții post să te refaci.

– Băi, sunteți irecuperabili. Cum m-am pricopsit eu cu voi?De fapt, venisem să vă amintesc de propunerea pe care v-am făcut-o ieri.

– Ce propunere?

– Păi nu am hotărât împreună că azi urcăm la chilia părintelui Arsenie?

– A, da.

Fără a fi religios, Marian accepta cu ușurință sugestiile câteodată ușor tendențioase ale prietenului său. Scepticismul lui, când subtil mascat, când ironic, nu avea nimic provocator pentru Dorin. În afara rarelor izbucniri, cu ocazia emiterii unor judecăți prea sentențioase din partea preotului – atunci scepticismul lui Marian se transforma de-a dreptul în negaționism – convenția instalată dintru început, anume, a moderației subînțelese, funcționa ireproșabil. Mai mult, Marian era cel care înaintea fiecărei mese comune, indiferent de eveniment și de asistență, îl îndemna pe Dorin să rostească o rugăciune. Îi făcea chiar plăcere să-l vadă în exercițiul funcțiunii sale sacerdotale dar numai la anumite prilejuri ce aveau legătură cu grupul lor. Ca, de pildă, cel invocat acum de Dorin și care primise acceptul general cu o zi înainte. Acesta făcuse propunerea la care aderaseră și ceilalți, activ sau tacit, singura condiție fiind ca totul să se desfășoare cu economie de timp.

Nicu, mai greu de cuantificat datorită tulburențelor firii lui, reacționa de cele mai multe ori cu vehemența unuia care nu-și găsește nici timp și nici dispoziție pentru chestiuni mai degrabă plicticoase, dacă nu chiar obscure. Și când credeai că atitudinea asta îl dezvăluia ca ateu cripto-militant, o întorcea cu bunăvoință spre pledoarii confesionale auto-justificative, ținând partea ortodocșilor față cu catolicii, a creștinilor față cu musulmanii sau a musulmanilor radicali față cu intervenționismul globalist, pentru ca în final să-i înjure iar pe popi, cu tot cu căpeteniile lor înzorzonate.

– No, veniți? Nu durează mai mult de un sfert de oră-douăzeci de minute…

– Câââât? Părințele, du-te cu muierile și lasă-ne pe noi în pace.

– Hai băi Nicu!Tot douăzeci de minute ne ia și să urcăm până acolo. Ce mare lucru să stăm la chilie tot atât?

– Du-te bă și nu mă mai bate la cap. Mai bine urc o zi întreagă decât să-ți ascult ție litaniile alea fără sens.

– Dar de ce durează atâta padre? Sfințești tot muntele sau ce?

– Nu Mariane. Citesc o catismă din psaltire și asta e tot.

– Cum ai zis? Catismă?

– Da.

– Ce e aia?

– Haideți mă, ce atâta izmeneală? Facem o mică slujbă că e Anul Nou și ne întoarcem. Haideți acum, dacă vreți, că imediat se întunecă!

Pe lângă Marian, l-au mai însoțit câțiva. Puțini. De la poale au urcat de-a bușilea pe șuvoiul nins din belșug în ajun dar înghețat sub stratul proaspăt. Ajunși pe poteca îngustă, s-au strecurat până la grotă agățați de jnepeni, urmând firul șerpuitce tăia un povârniș destul de abrupt. Din jos de potecă se deschidea un mic hău ce îndemna la spor de atenție, mai ales că zăpada ascundea porțiuni pe alocuri înclinate spre vale.

După celebrarea lapidară, aceeași atenție sporită i-a însoțit și la întoarcere. Abia pe ultima porțiune s-au mai relaxat lăsându-se pe șezuturi pentru a luneca astfel din vârful șuvoiului până la baza lui.

Dorin nu se putea dumiri cum de reușeau femeile bătrâne, îmbrăcate evlavios, cu fuste lungi, cu laibăre și cu basmale pe cap, având în picioare te miri ce încălțări scâlciate și ducând în mâini pungi de plastic cu icoane, candele și alte flecuștețuri de cult particular, să facă drumul ăsta, indiferent de anotimp, fără a fi protagonistele unor evenimente tragice.

În ultima seară, aceeași aură blândă a înveșmântat zbânțuiala ce părea că nu se mai termină. Ceva difuz radia de jur-împrejur, domesticind toată agitația în osmoza unui nou început de lume. Sau poate că printr-o fizică misterioasă a particulelor, lumina calmă a discului solar pitit la crepuscul pe după culmi, se lăsa absorbită în interiorul cabanei, focalizându-și substanța în vidul microsmic al becurilor, de unde continua să strălucească.

Se dansa prin încăperi, pe holuri sau pe scări. Fondul sonor avea cam aceeași intensitate peste tot. Cuiva priceput îi reușise atât amplasamentulboxelor cât și fixarea volumului potrivit cu care acesteaîși difuzauliniile unduite.

Ieșea în evidență Nicu, care, între melodii, schimba partenerele, supunându-le pe rând acelorași cadențe drăcești. Dezlănțuirea furiei lui taurine îl ostoia și îl stârnea în același timp. După fiecare prestație, rămânea în picioare, adulmecându-și următoarea pradă, în timp ce partenera de-abia abandonată, se prăbușea epuizată. Nu băgase de seamă că podeaua prindea treptat o mâzgă perfidă, neprietenă cu mișcările frânte ale picioarelor prea zeloase.

Șpagatul lui Nicu ar fi putut primi calificativul maxim. Totul se întâmplase fără intenție dar cu direcție. Trosniturile oaselor și articulațiilor lui noduroase au fost atât de percutante încât,pentru câteva clipe, au deturnat emoția generală produsă de sunetul muzicii. Urletul emis cu intensitate solistică a generat o emoție diferită. Cea a îngrijorării.

În cameră, a fost așezat pe pat cu fața în jos. La capul lui, Dani plângea neconsolată, cu suspine în surdină.

Prietenii, ciorchine în jur, l-au dezbrăcat de pantaloni, căutându-i rana fatală.

– Are izmene! Să-l dezchiloțăm de tot!

– Bă Nicu, dar ce-i cu atâtea pe tine? Nu-ți ajungea goretexul?

– Și mai au și culoarea verde! Un dar de Crăciun din partea UDMR?

– Mie-mi plac mai mult ciorapii. Jambiere roșii cu model a la spiderman.

– Dani, nu mai plânge. Nu ești tu de vină că Nicu a căzut învârtindu-te. Bine că n-ai căzut tu.

Nicu avea unele rezerve etnice. Născut și crescut în Mureș, trăind și muncind în Covasna, întotdeauna s-a simțit concurat de elementele minoritare la nivel național, dar majoritare la cel regional. Cu toate că își prețuia și simpatiza prietenii, vecinii și colegii maghiari, când venea vorba de generalități impersonale, aluneca într-o retorică filetistă. Era partizanul confraților naționali, cu atât mai mult cu cât tachinările prietenilor făceau trimitere la numele lui de familie cu rezonanțe hune. „Băi, numele meu e pur românesc, doar că în timpul austro-ungarilor a fost maghiarizat!”

N-a avut nicio fractură. S-a ales doar cu o ruptură musculară la nivelul coapsei posterioare care avea să-l țină în repaus câteva săptămâni bune.

– Zăpăcilă, ți-ai rupt curul! a încercat Dorin să-l înveselească.

– Populică, i-a răspuns Nicu, râzi de mine dar habar n-ai ce dureros e. Ce mă fac mâine, la coborâre?

– Vorbim cu ăștia de la salvamont să te pună pe achie, l-a luat Marian la mișto.

– Băi, dar ce mă fac în lunile următoare? Eu, care sunt obișnuit cu mișcarea în fiecare zi; mă ia dracu dacă stau atâta!

S-a descurcat cumva la întoarcere. Cu piciorul înțepenit în feșe – „ce picior de lemn ai, Nicu!” – a ajuns cu bine în vale, nelăsându-se ajutat. A plecat cu mult înaintea celorlalți pentru a nu-i face să-l aștepte pe traseu.

După ultima poză de grup, cineva s-a întors și a exclamat:

– Uau! Uitați-vă ce fain se vede Colțul Bălăceni!

– Imaginea e splendidă, a confirmat Dorin.

– Padre, trebuie neapărat să urci la Mălăiești. Data viitoare schimbăm peisajul. Dacă ți-a plăcut aici, și acolo îți va plăcea cel puțin la fel de mult.

– OK Marian.

Romanul „Cabana” de Liviu Nelio a apărut la Editura Creator, Brașov, 2025