Cînd ați citit ultima dată “Război și pace”?

Nu știu cîți cititori, după ce întorc ultima filă a romanului Război și pace, îl iau de la capăt. Cu singuranță sînt și dintre aceștia, nu mă încumet să neg. Și, fără doar și poate, unul dintre ei a fost savantul american Alexander Gerschenkron.

Așadar, există indivizi (cred, totuși, că pot fi numărați pe degetele unei singure mîini) care și-au făcut obiceiul de a reciti un volum imediat ce ajung la paragraful final, la epilog, la index și cuprins. Știu precis acest fapt destul de ciudat dintr-o sursă infailibilă, întrucît venerabilul economist a declarat el însuși, într-un eseu testamentar (1978: 329-338), că a procedat cel puțin de trei ori în acest mod. A terminat de citit Război și pace și a început imediat să citească tocmai ceea ce terminase de citit cu atîta trudă și, probabil, cu și mai multă desfătare. Rareori procedăm așa. Cunosc un singur caz. Într-o scrisoare din iunie 1857, Flaubert îi recomanda domnișoarei Leroyer de Chantepie tocmai o astfel de (re)lectură: „Je vous recommande d’abord Montaigne, lisez-le d’un bout à l’autre, et quand vous aurez fini, recommencez”. Nu știu dacă domnișoara de 50 de ani i-a urmat întru totul sfatul. N-ar fi procedat deloc rău.

Alexander Gerschenkron declară după cum urmează (parafrazez cît pot de precis): nu există propoziție din Război și pace care să mă ia pe nepregătite (am străbătut romanul de prea multe ori), mi le amintesc, probabil, pe toate, dar găsesc mereu și mereu propoziții („idei, intuiții, imagini”) la care nu am reflectat îndeajuns. Sau așa mi se pare. De fiecare dată cînd o citesc, cartea lui Tolstoi îmi oferă ceva nou, o surpriză, un imbold de a medita mai atent la cutare pasaj, la opinia prințului Andrei Bolkonski (pe care o acceptă, pînă la urmă, și Pierre Bezuhov) despre fericirea negativă, singura care le-ar fi hărăzită muritorilor de rînd.

În treacăt fie spus, am sugerat într-un eseu mai vechi că putem trăi uneori și o fericire pozitivă, dacă am reușit să ne identificăm vocația, înzestrarea cu care am venit pe lume, talantul, și ne-o putem exersa nu numai în orele libere, ci tot timpul.

Revin la re-citiri și la numărul lor. Nu-mi dau seama, acum și aici, cîți cititori sînt în stare de o asemenea ispravă, neîndoielnic nu foarte mulți, iată o certitudine irefutabilă, nu insist. Mai frecvent este cazul în care un individ oarecare (un cititor oarecare, cu facultăți oarecare, cu o profesie oarecare) începe viguros un volum reputat ca interesant și, la un moment dat, se înmoaie ori se plictisește și începe să citească unul recent (Luminătorii lui Eleanor Catton, să zicem), după care revine energizat sau/și resemnat la cel vechi și mai citește 5 pagini, înainte de a reveni și mai energizat sau/și resemnat la cel nou, din care citește tot 5. Iată un ritual compulsiv – un eseist britanic l-ar fi numit „pervers” – în care ne putem recunoaște cu ușurință, ca într-o oglindă necruțătoare. Toți pătimim în acest chip. Nimeni nu scapă.

Aș face adaos că Gerschenkron afirmă ritos (și nu avem nici un motiv să nu-l credem pe cuvînt) că a citit Război și pace de cel puțin 15 ori, ceea ce îl așază în clasamentul re-cititorilor (pe care l-am comentat în altă parte) sus, foarte sus, aproape în Empireu, peste Alexandru Paleologu, care străbătuse romanul lui Lev Nikolaevici Tolstoi numai de 12 ori, o cifră impudic de mică.

Într-o paranteză succintă, aș menționa că am cunoscut, de-a lungul lecturilor mele, cîțiva re-cititori iluștri: unul ar fi, să zicem, André Suarès care nota într-una din cărțile sale: „Iată că l-am citit pentru a unsprezecea oară pe Suetoniu…”, celălalt ar fi, neîndoios, William Ewart Gladstone care semnala în jurnal, prin 1886, că a străbătut cu note și comentarii cel puțin de 25 de ori Iliada lui Homer. În greaca veche, se înțelege, în traducere, nici n-ar trebui să adaug, isprava ar fi pentru fiecare dintre noi un fleac…

La urma urmelor, un om normal (dacă este normal și nu parcurge o carte pe zi ca vestitul lord Acton, sau o duzină ca Harold Bloom) citește, de regulă, cam 10 cărți pe lună (și tot este mult!), cărțile de filosofie se citesc lent, deci cam o sută și ceva pe an (romane, poezii, lucrări sapiențiale, tratate patafizice, culegeri de aforisme, eseuri), ceea ce înseamnă că același om normal (dacă și numai dacă este normal) ajunge să străbată, în toată viața lui de om normal, aproximativ 5.000 de cărți, hai 6.000, dacă trăiește matusalemic și nu face, la momentul potrivit, un mic Alzheimer izbăvitor.

Și tot Gerschenkron face adaos că este o rușine să fi citit prea multe cărți proaste și cred că nu este departe de adevăr, deși cărțile proaste sînt o fatalitate, orice critic literar știe asta, nu are rost să insist.

Era să uit: n-am citit Război și pace din scoarță în scoarță decît de două ori, ultima dată cu vreo cinci ani în urmă, prima dată nu mai țin minte cînd, a fost probabil pe vremea lui Tolstoi. În timpul care a trecut de la această lectură, am verificat pasaje din roman, am parcurs în grabă/lent cîteva pagini, am căutat citate pentru un eseu sau altul, dar de citit încă o dată în întregime nu mi s-a întîmplat.