Inteligența senzualității

Sînt rare cărțile care mă vrăjesc de la prima frază. Oricum, o primă frază bună este cîștigarea cu mijloace nu tocmai curate a unei bătălii. Încă nu știi nimic, dar simți deja că e genial.

Tocmai asta mi s-a întîmplat cu „Vestibul” de Alexandru Ivasiuc. Într-o clipă eram acolo cu doctorul Ilea și cu fata care mănîncă un măr. Nici eu nu mă lupt cu mijloace prea curate: eseul lui Nicolae Manolescu mă dusese către roman și abia după aceea am fost vrăjit de prima frază. Dar, oricum, binele a fost făcut.

Nu vreau să mă pripesc, abia am început cartea. Dar cred că „Vestibul” este un roman foarte bine adus din condei, dens, senzual, scris, aș zice, cu o nemaipomenită inteligență a senzualității. Se simte rutina pasională cu care lucrează Ivasiuc, creativitatea unui meșteșugar care construiește cu migală un edificiu al dorinței în care doctorul Ilea se retrage. Sper să pot spune același lucru și după ce termin.

Cu niște ani în urmă, am tradus cîteva povestiri ale autorului pentru o antologie. Acelea nu mă cuceriseră: firește, erau foarte bune, dar nu am simțit o autenticitate tulburătoare, pe care, în schimb, o simt pe deplin în „Vestibul”.

Cred că sunt autori care merită revăzuți, și ar fi bine să vedem mai departe de nasul nostru postmodernist. Postmodernismul nu este un calificativ, ci doar o stare de fapt.