Neantul și poezia

„Poezia mi-am trăit-o până la sânge,
dragostea nu!”
Nichita Danilov, „Poem alb”

Textul de mai jos este unul mai vechi, probabil de-acum zece ani. M-am gândit să-l reiau aici, pe Literomania, cu unele modificări, după ce am recitit poezia lui Nichita Danilov din antologia „Amurgul orașelor” (selecție de Teodor Dună, Tracus Arte, 2013), care cuprinde cele mai bune poeme ale poetului ieșean, din anii ’80 până în anii 2.000.

Nichita Danilov este un optzecist atipic, așa cum sunt, de exemplu, Ion Stratan sau Ion Mureşan (optzeciștii, în genere, au fost diferiți unul de celălalt, sfidând normele generaționiste). Este poetul care bântuie la limita (sau limitele) dintre lumi, descriind peisaje şi întâmplări funambulești. Este „un histrion fantast”, după cum l-a numit Radu G. Ţeposu.

Nichita Danilov este, aş completa, și un poet al paradoxurilor, un visător care visează că visează. Este, adică, și visătorul, şi cel visat. Este umbra, şi cel care face umbră: „Stă în umbra mea cel a cărui umbră sunt eu” („Arlechini la marginea câmpului”). Poezia lui Danilov ar putea fi comparată, din acest punct de vedere, fără a greși, cu lucrările lui René Magritte. În volumele sale, avem o poezie a căutării celeilalte jumătăți, o căutare deseori sortită eșecului, o căutare însoţită de gesturi absurde, dar ordonate, repetitive, repetiția fiind aici un semn al zădărniciei.

Ritualuri ale zădărniciei găsim, de exemplu, în „Poema porţilor”, unde câţiva oameni, organizaţi în două şiruri, de o parte şi de alta a unei porţi, încearcă să descuie poarta, însă în momentul în care unul învârte într-un sens cheia în broască, celălalt, aflat de cealaltă parte a porţii, învârte la rândul lui cheia sa în sensul opus, poarta rămânând încuiată. Când, în sfârşit, este deschisă, cei doi, aflaţi de o parte şi de alta a porţii, sunt absorbiţi de aceasta şi se contopesc într-un vid, într-un halo negru, o uniune care aduce cu sine un şi mai acut sentiment al singurătăţii: „Când am ajuns în dreptul ei, se deschise brusc şi fui/ absorbit cu putere înăuntru. Celălalt fu absorbit şi el spre / partea unde fusesem eu. Senzaţia de gol era atât de pu-/ ternică, încât am trecut unul prin altul fără să simţim/ nimic. Acum nu mai ştiu care sunt eu şi care e el. O/ parte din organele noastre s-au amestecat în timpul trecerii.// Acum avem aceleaşi senzaţii şi le simţim în acelaşi/ timp şi cu aceeaşi intensitate. De atunci picăm într-un/ halo negru/ Nici un sunet nu ne însoţeşte,/ doar o mare şi nesfârşită nelinişte./ Neagra nelinişte a singurătăţii”.

În poemul „Nimeni” din acelaşi volum, „Câmp negru”, este înfăţişat un ritual poate la fel de absurd: „Ocoliră de trei ori Muntele,/ ajunseră în vârful lui. Dar acolo/ nu era Nimeni. Se aşezară în cerc/ şi priviră în jur. Nicăieri/ nu era Nimeni. Strigară în cor şi plânseră./ Nu le răspunse nimeni”. Este vorba, în toate aceste exemple, despre singurătate. Mai exact, despre angoasa singurătăţii, de unde și nevoia unei prezenţe atotputernice şi ocrotitoare. În acest caz, însă, instanța poetică nu poate propune decât „Marea Absenţă: Absenţa Divinităţii”. Şi ritualuri zadarnice de chemare, de invocare a ceva ce poate nu a existat, sau dacă a existat a preferat să se retragă – o prezenţă mută, absconsă, un Dumnezeu absent. Nu rămân reale decât neliniştea şi căutarea. Într-un astfel de context, totul devine absurd, zadarnic, prins într-o ciclicitate a zădărniciei : „«Am domnit într-o ţară inexistentă,/ într-un timp inexistent,/ peste nişte supuşi inexistenţi./ Voinţa mea a fost dreaptă,/ legile mele au fost drepte./ Braţul de fier, ochiul neîndurător./ Numele meu a fost Deşert./ Legea mea: Zădărnicie.// Timpul meu se va întoarce!»” („Poema porţilor, VIII. Vulturii orbi”).

Nichita Danilov practică un joc al paradoxului, un joc în neantul unde tot ceea ce există nu există. Eul poetic se îndoieşte până şi de propria-i existenţă: „Îmi privesc tăcut mâinile/ şi mă-ntreb: Am fost, mai sunt?” („Peisaj nocturn”) şi „Îngerul meu tămăduitor/ n-are aură, nici aripi./ Îmi pune degetul pe rană şi-mi spune: / «Exişti, Danilov, exişti?»” („Alt secol”). Este propusă, cu alte cuvinte, o existenţă care, fiind caracterizată de incompletitudine, nu există decât prin găsirea părţii lipsă, reiterat fiind mitul platonician al divizării întregului în două jumătăţi: „«Exist, exist, îi răspund./ De mai bine de un sfert de secol…»/ «Atunci caută-ţi cealaltă/ jumătate a ta şi există cu adevărat!»// «Cealaltă jumătate a mea/ a rămas dincolo. Dincolo, îi răspund./ Du-mă în alt timp,/ în alt secol…»” („Alt secol”). Nichita Danilov poate fi considerat un pesimist incurabil care se încăpăţânează a propune un etern prizonierat într-un neant atotstăpânitor, într-o transcendența goală, vidă: „Noi suntem prizonierii neantului, prizonierii neantului/ şi strigăm din neant, în neant în neant:/ de aici nu vom putea evada niciodată!” („Orologiul anotimpurilor. Ieşirea din iarnă”). Întrebările rămân fără răspuns, căutarea este una fără un rezultat concret. Totul este supus zădărniciei, neantului devorator. Noţiuni precum binele, răul, adevărul, înţelepciunea, iubirea, sufletul devin inutile, lipsite de esenţă, nişte noţiuni precare, aşa cum se întâmplă şi în poemul „Neantul”: „Făcusem deasupra mea o gaură-n cer/ prin care vorbeam cu neantul!/ Strigam: Ce este răul?/ Adevărul? Binele?/ După trei zile venea răspunsul:/ un hohot subţire/ un râs urmat de chicoteli scurte și altele.// Întrebam: Ce este înţelepciunea?/ Iubirea? Sufletul?/ După trei zile venea răspunsul:/ un behăit subţire de ţap/ însoţit de cotcodăceli de cal/ guiţat de bou/ orăcăit de câine şi altele”.

Şi în volumul din 2007, „Centura de castitate”, poezia lui Danilov nu s-a schimbat, a rămas în continuare una întrebătoare (aş numi acest gen de poem „poemul întrebare”), metafizică (aş spune că Nichita Danilov este un poet metafizic într-o perioadă postmetafizică), mizând pe parabolă. Personajul principal al volumului este Feofan, un iconar, pictor de biserici (pictase treizeci şi două de biserici), un asiduu practicant al penitenţei, care la bătrâneţe încearcă să-şi desfacă centura de castitate. Dar mai înainte a căutat, după măsura puterilor sale, divinul, constatând că totul este doar vid, neant şi că el, Feofan, este un mort într-un univers mort: „ Dumnezeu privit ca o mulţime vidă./ Lipsită de ea/ însăşi. Lipsită de elementele componente. Un vid al/ materiei. Al elementelor” („Feofan. Mulţimea vidă”). Un alt personaj interesant este și bătrâna măicuţă Fevronia, cea care „în fiecare an când/ se sfârşea Postul Mare/ în ultima zi a Săptămânii Patimilor/ îşi pilea cu migală unghiile/ zugrăvind pe fiecare din ele câte un chip de apostol/ astfel încât împreunând/ mâinile una de cealaltă/ în timpul rugăciunii/ încerca să reconstituie Cina cea de Taină:/ atunci lângă fiecare al cincilea deget/ îi creştea la fiecare mână/ un al şaselea,/ iar uneori, în timpul slujbei de Înviere/ la dreapta,/ sau la stânga, apărea şi un al şaptelea/ strălucitor, viu, îndreptat spre cel de-al nouălea,/ dar nu şi ultimul, cer…” („Fevronia”). Iată un moment hierofanic, poezia lui Danilov nefiind lipsită de astfel de momente, în ciuda neantului pe care îl propune ca soluţie ultimă. Poate şi pentru că neantul, golul, întunericul, sunt fecunde căci „Sămânţa din care/ ies lucrurile e golul,/ e întunericul…” („Lumină”).

Dar cu poetul ce se întâmplă? Este şi el prins în acest angrenaj al zădărniciei, al neantului? Nichita Danilov, într-un fel de postfaţă la volumul „Poezii” (1987), povesteşte, rămânând pe tărâmul parabolei, despre un om care s-a aşezat cu o undiță pe malul unei ape limpezi (nu se ştie ce era: râu, lac, mare, ocean), fără peşti. Lumea, curioasă, s-a strâns în jurul lui, aşteptând urmarea: va prinde sau nu va prinde acel pescar ceva? După ani buni, lumea s-a risipit, unii oameni mai pe departe, alţii au construit case şi vile pe malul apei, au făcut copii… Doar pescarul a rămas nemişcat, în același loc, sperând „ca un peştişor să se întrupeze din răbdarea sa şi să-i încerce momeala”. S-a întâmplat şi asta, iar atunci pescarul nu a putut rosti decât un „Iată, iată, iată…”. Dar nimeni nu l-a mai băgat în seamă, aşa că a plecat în lumea largă. După ani de pribegie, s-a întors pe malul apei şi a eliberat peştişorul. „Acest om era un scriitor, iar peştişorul lui: poezia…”.

Nichita Danilov, „Amurgul orașelor (antologie)”, selecția poemelor de Teodor Dună, Editura Tracus Arte, București, 2013, 192 p.