„O șopârliță” de Juan Burghi

Începând cu Literomania nr. 369-370, Dominique Ilea ne-a pregătit un nou ciclu – secvențe ori capitole foarte scurte de cărți – numit „Magie naturală”. Stilurile, limbile, epocile sunt foarte diverse, dar – dacă citiți textele unul după altul –, acestea își dezvăluie „înrudirea” secretă și încep să semene cu niște capitole dintr-o carte ad-hoc. În acest număr, vă propunem spre lectură povestirea „O șopârliță” de Juan Burghi (din volumul „Zoologίa lίrica”, 1961). (Literomania)

O șopârliță

Juan Burghi

Dimineață. Vară. Dogoare. Bolovănișul muntelui pare să sfârâie la pălălaia luminii. Pe lespedea unei pietre plate, ca pusă la fript, se sorește o șopârliță. Costumu-i sclipitor adună într-însul soarele și smalțurile unei veri întregi, și prezența ei a reunit cele trei regnuri: animal, căci se vede că-i o vietate; vegetal, fiindcă seamănă cu o rămurică verde; dar și mineral, fiindcă pare făcută din aramă și mică. Mai amintește și de cele patru elemente din vechime: pământul, prin argila-i însuflețită; apa, prin aspectu-i de băltoacă înverzită, la soare; aerul vibrant, prin mirajul ce-o învăluie; și focul, prin pâlpâirea orbitoare a scânteierilor sale.

Astfel, nemișcată, hieratică, e o mică zeitate egipteană cioplită cu măiestrie, de la triunghiul șlefuit al capului cu ochi scăpărători, suporturile labelor și șarpele trupului până la biciul cozii prelungite cu o sforicică, apendice pe care, în caz de pericol, dacă-i înșfăcată de el, și-l retează dintr-o mușcătură, lăsându-l acolo, unde preț de mai multe minute apendicele ăla zvâcnește și se zvârcolește ca o râmă proaspăt dezgropată.

Strânge în ea toată lumina apoi o re-creează, preschimbând-o în răsfrângeri și culori. Soarele însuși pare s-o privească fix, pe care privire a soarelui ea o captează așijderi și, precum o oglindă, o reflectă sporită. Întreaga-i ființă e o operă de artă desăvârșită, perfectă, izbutita unui artist vrăjitor… Până și piatra pe care șade, cenușie și opacă, contribuie la punerea-i în valoare.

Zărindu-i cioplitura inimitabilă, mi-a venit în minte o legendă de pe meleaguri aztece, citită nu mai știu unde și intitulată „Șopârlița de smaralde”:

„Cică era odată un părințel sfânt, care trăia la poalele unui munte, printre făpturile nevinovate ale Domnului, și la care toți săracii din partea locului dădeau fuga când erau la ananghie. Într-o dimineață ca asta de-acum, dădu fuga la dânsul un indian nevoiaș în căutare de ceva cu care s-astâmpere foamea nevestei și a pruncilor lui. Îl află în cărare, nu departe de locuința-i, și din rărunchi îi istorisi obidit necazurile sale, cerându-i ajutor ca să le găsească un leac.

Bunul părințel, ce fiindcă dăruia tot n-avea de nici unele, se simțea mișcat de-atâta restriște și adânc mâhnit că n-o poate alina; ci așa mișcat și mâhnit cum era, se puse să implore Pronia Divină. Pe când se ruga el uitându-se de jur împrejur, ochii îi căzură pe-o șopârliță ce i se sorea alături, și-și întinse mâna spre dânsa, apucând-o cu gingășie. La atingerea acelei mâini făcătoare de minuni, șopârlița se preschimbă într-un giuvaer de aur și smaralde pe care i-l încredință indianului, zicându-i: – Ia asta și du-te la oraș s-o pui undeva amanet, ceva tot o să-ți dea pe dânsa.

Făcu întocmai indianul și, cu ceea ce căpătă, nu numai că găsi leac pentru foamea lui și alor săi, ci chiar își putu cumpăra o fermă ce apoi se vădi înfloritoare, iar după ce ajunse la îndestulare, mulți ani mai târziu, se socoti dator să-i înapoieze proprietarului de drept giuvaerul care de-atâta folos îi fusese. Scoțându-l de la amanet, într-o dimineață frumoasă de primăvară se înapoie cu dânsul să-l caute pe părințel, pe care-l află taman la locul întâlnirii lor dintâi, deși tare-mbătrânit și, de era cu putință, încă și mai sărac.

– Părințele scump – îi zise indianul. Iaca-ți înapoiez giuvaerul pe care mi l-ai dat cândva și care-atât de bine mi-a prins. Mie de-acuma nu-mi mai face trebuință, ia-l dumneata, poate că-ți va sluji să-i mai sări și altcuiva în ajutor. Mii de mulțumiri, Dumnezeu să te binecuvânteze…

Bătrânelul nici nu-și mai aduce-aminte. Cu gândul parcă dus aiurea îl apucă, așezându-l cu gingășie pe-o stâncă lată. Și din nou, prin puterea mâinilor lui făcătoare de minuni, lucrul acela de preț redevine ceea ce fusese mai-nainte, o șopârliță, care pornește agale îndărăt spre sălașul ei.”

În românește de Anca-Domnica Ilea, după „Una lagartija” (din volumul „Zoologίa lίrica”, 1961)

Sursă foto: aici